19 Noiembrie 18

Venirea şi plecarea harului

  • 10 Martie 18
  • Biserica Ortodoxa, Biserica lui Hristos
  • 0
    Mă simt dator să te luminez puţin mai mult în această privinţă. Pustnicii cunosc viclenia diavolului, dar îi cunosc şi slăbiciunea şi lipsa. Ei cunosc din experienţă ura lui satan, dar şi iubirea dulce a lui Hristos pentru făptura omenească. Dragostea lui Dumnezeu pentru om este mai puternică în acest război. Domnul vine blând în suflet şi potrivit măsurii în care El se apropie, dăruieşte har şi bucurie. După fiecare bătălie, vine har nespus şi de neînţeles, vine bucurie, pace şi linişte. „Adevăratul început al rugăciunii este căldura în inimă care mistuie patimile şi aduce fericire şi bucurie sufletului”, potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul. Noi o simţim aceasta cu putere fiindcă trăim o stare pe care n-am cunoscut-o înainte. Totul înlăuntrul nostru devine calm şi liniştit! Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” devine o doxologie: „Slavă Ţie, Doamne!” Apoi, înainte de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus”, căci Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus cu mintea concentrată în inimă, este atinsă acum fără trudă şi fără multă nevoinţă. De fiecare dată când pronunţăm numele lui Iisus, cât se îndulceşte inima! Nu vrem, cu nici un preţ să pierdem acest ceas dumnezeiesc, după care tânjim atât de mult. Pururea pomenitul meu stareţ spunea rugăciunea inimii timp de şase ore şi i se părea că a trecut doar un sfert de oră. Bucuria vine în valuri. Apoi bătăile inimii… Mulţi Părinţi vorbesc despre acestea.
— Gheron, îmi amintesc că Sfântul Nicodim interpretează rugăciunea Maicii Domnului „Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 4) cam în acelaşi fel.
    În acel moment, într-adevăr, mi-am amintit învăţătura Sfântului Nicodim: „El încântă peste măsură pe cel a cărui inimă vibrează şi tresaltă din cauza acestei bucurii necontenite; şi el este, într-un fel, plin de entuziasm, şi această încântare este numită de Părinţii neptici «tresărirea» şi «săltarea» inimii, adusă de harul dumnezeiesc”. Şi continuă: „inima ta va tresări de câte ori harul te cercetează şi de câte ori Sfântul Duh lucrează tainic în sufletul tău prin lucrarea sfintei rugăciuni a inimii”. Mulţi Părinţi ai Bisericii au vorbit despre această tresăltare a inimii. De exemplu, Sfântul Grigorie Palama spune: „inima saltă cu entuziasm pentru dragostea de bine”, iar Sfântul Vasile, ca şi Sfântul Atanasie cel Mare, iau aceasta drept un semn al harului.
— Da, a spus sfântul şi mult încercatul nevoitor. Aşa este. După o luptă eroică şi dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră şi o linişteşte. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului şi de lucrarea Sfântului Duh, care lucrează „potrivit voii Sale”, pentru binele nostru. „La început harul apare în felurite chipuri în timpul rugăciunii, şi omul este părtaş în duh în multe feluri diferite. Harul este cunoscut şi trăit potrivit propriei sale voinţe.” Avem exemplul profetului Ilie. El a simţit o „vijelie năprasnică ce va despica munţii”. Apoi a simţit un cutremur, un foc, iar în cele din urmă o adiere de vânt lin, şi acolo era Domnul. Sfântul Grigorie Sinaitul explică că Sfântul Duh vine la unii oameni, mai ales la începători, ca un duh de frică ce distruge munţii patimilor şi zdrobeşte inimile greu împietrite, dându-le pocăinţă şi lacrimi pentru viaţa lor păcătoasă de dinainte. La cei din starea de mijloc, vine ca un cutremur, adică o încântare (aceasta este tresărirea inimii de care am vorbit mai înainte), o râvnire a inimii, iar la cei desăvârşiţi, vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumină blândă. Începătorii primesc lucrarea harului „în parte”, pe când cei desăvârşiţi primesc harul în întregime. Deci, cum probabil ai înţeles, de fiecare dată când harul ne vizitează, vine într-o măsură desăvârşită, potrivită bineînţeles nevoinţei şi smereniei noastre.
— Aşadar, harul vine şi pleacă iar?
— Da, a răspuns sfântul pustnic. Vine şi pleacă spre a se reîntoarce şi a dispare din nou. Dumnezeu îşi trimite harul său şi îl retrage. La începutul acestei lupte duhovniceşti, intervalele între retragerea lui şi revenirea din nou sunt mai lungi. Dar ele se scurtează după multă nevoinţă. Atletul rugăciunii este obişnuit cu aceste vizite dar şi cu retragerea harului.
— Dar de ce se întâmplă aceasta? Care este scopul venirii şi plecării harului?
— Vine să mângâie şi să îndulcească inima şi pleacă spre a da posibilitatea dobândirii pe mai departe, a căutării şi a smereniei. Se retrage pentru ca atletul să înţeleagă că a fost un dar de la Dumnezeu, şi de aceea el este cu totul nevrednic să-l primească. Mulţi călugări cunosc din experienţa lor acest „joc al harului”, care poate dura mulţi ani. Vine şi pleacă! În primul caz, harul sprijină pe călugăr prin venirea sa şi îl umple de mângâiere dumnezeiască. E ca şi cum i-ar spune: „Sunt aici”. În al doilea caz, pleacă pentru ca harul ce i-a fost dat să fie asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie să se lucreze foarte mult şi să se facă multă rugăciune pentru a se asimila harul primit. Pentru că sunt cazuri când călugării au primit harul dumnezeiesc, dar mai târziu l-au lepădat. Nu s-a întâmplat la fel cu apostolul Petru? A primit mult har pe muntele Tabor dar, nefiind în stare să-l asimileze, a ajuns să-l tăgăduiască pe Hristos. Stadiul asimilării harului este legat de o căutare chinuitoare a lui. Atletul ştie acum (după venirea lui) că există şi aceasta îl face să-l caute în lacrimi. Plânge precum copilul ce-şi caută mama, în timp ce ea se ascunde: „Unde eşti, Lumina mea? Unde eşti, Bucuria mea? De ce m-ai părăsit şi m-ai lăsat inima în suferinţă? De ce ţi-ai ascuns faţa Ta de mine şi sufletul meu se îndurerează? Când mi-ai venit în suflet mi-ai ars păcatele. Vino din nou acum şi arde-mi din nou păcatele ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino şi bucură-mă cu venirea ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi că sufletul meu este chinuit, şi că Te caut în lacrimi. Unde Te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe Tine, Cel ce eşti pretutindeni, şi Te caut îndurerat? Asemeni, Preasfânta Fecioară cu Iosif Te-au căutat îndureraţi, când erai copil. Ce a gândit ea în durerea ei negăsindu-şi Fiul?” (Sfântul Siluan Athonitul).
    Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru că s-a mâniat împotriva unui frate. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut înţelege suferinţa lui Adam care a fost alungat din rai după pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Astfel, Sfântul Serafim a rămas o mie de zile şi nopţi cerând harul lui Dumnezeu pe o stâncă, de unde a coborât abia după ce l-a primit.
    De aceea, a continuat Gheron, harul se retrage deoarece astfel inima însetează după Dumnezeu şi Îl iubeşte mai mult. Acum are experienţa dulceţii harului şi a goliciunii pe care absenţa lui o creează, împreună cu amărăciunea păcatului. Şi atunci îl caută, dar fără deznădejde sau necredinţă. Trebuie să adaug şi că după ce a învăluit mintea şi a adus-o le extaz, harul o părăseşte apoi foarte repede (mai ales când mintea este încă la începutul lucrării sale noetice) astfel încât „să nu moară”, cum se întâmplă în cazul unui prunc ce vomită după ce a mâncat prea mult. Sfântul Simeon Noul Teolog spune:
    „Atunci înconjurând deodată puţin, ca o rază subţire şi foarte mică mintea o răpeşte într-un extaz părăsind-o repede, ca să nu moară. De aceea prin această mare repeziciune, cel ce a văzut această frumuseţe îşi aminteşte şi recunoaşte că n-a înţeles-o. Ca nu cumva, mâncând, ca prunc, mâncarea bărbaţilor desăvârşiţi, îndată să se spargă sau să i se facă rău şi să moară. Dar de atunci ea ne conduce, ne întăreşte, ne învaţă, arătându-se şi fugind, când avem nevoie de acestea, nu când voim – căci aceasta le este propriu celor desăvârşiţi. Dar când suntem în greutăţi sau slăbiţi cu totul, ne vine în ajutor, ne răsare de departe şi mă face să o simt în inima mea”.
    Venirea şi plecarea harului mai are o trăsătură salvatoare. Vine pentru o vreme, îl curăţă pe om de o patimă şi pleacă. Vine din nou să îl cureţe de altă patimă şi tot aşa, până când omul devine capabil să-şi cureţe voinţa cu ajutorul harului dumnezeiesc şi dătător de viaţă. După multă luptă şi multe sacrificii, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai puţin, înlăuntrul inimii şi atunci domneşte netulburată pacea! Doar linişte şi dulceaţă! Atunci sufletul devine un Tabor, raiul coboară pe pământ! Împărăţia lui Dumnezeu coboară în inimă, unde Sfânta Treime îşi face sălaş. Omul ajunge astfel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!
    M-am gândit cât de mare este iubirea lui Dumnezeu! Am citit de curând ceva ce se potriveşte perfect cu ceea ce a spus Gheron: „Dacă nu eşti încercat în lucrările, cursele şi atacurile diavolului nu vei înţelege şi nu vei putea preţui darurile pe care ţi le face Sfântul Duh. Dacă nu recunoşti duhul care ucide, nu vei ajunge la cunoaşterea Duhului ce dă viaţă. Nu vei cunoaşte cu adevărat pe Dătătorul de viaţă – Hristos”. Ce mare este iubirea lui Hristos! El ştie cum să întoarcă înspre bine meşteşugirile diavolului, cum să scoată dulceaţă din amar, cum să transforme ura diavolului în dragoste pentru El. Atunci înţelegem că, orice ar face diavolul, în final el se sinucide. Se distruge pe sine însuşi. Luptă, bineînţeles, împotriva oamenilor şi Dumnezeu îi permite să facă aceasta, pentru că şi el este o persoană, şi de aceea are libertatea pe care Făcătorul o respectă; dar Dumnezeu îi îngrădeşte lucrarea distrugătoare prin dragostea şi mângâierea Sa. Am auzit odată un nevoitor spunând că Dumnezeu, prin dragostea Sa preschimbă mândria meschină în smerenie, care atrage harul Său. Adică imediat ce creştinul se mândreşte cade. După cădere, el se pocăieşte, primind harul dumnezeiesc şi ajunge chiar mai smerit. În acest fel el se curăţă puţin câte puţin chiar şi de necuratul şi diavolescul păcat al mândriei. Aşa, putem pe bună dreptate repeta, că diavolul se autodistruge – el este învins!
Gheron s-a ridicat:
— Este vremea vecerniei. Să împlinim această slujbă cu mătăniile. Intră în chilia aceea şi roagă-te, rostind rugăciunea lui Iisus până te voi chema să reluăm discuţia noastră. Nu trebuie să uităm niciodată „dulcea” rugăciune a lui Iisus!
    Am intrat în chilia pe care mi-a arătat-o. M-a înălţat prea sus şi a fost bine că s-a oprit, pentru ca să mă pot odihni o clipă. Chilia era foarte mică, ca şi toate chiliile la Sfântul Munte. Înăuntru era un pat mic, greu – câteva scânduri sprijinite de două picioare de lemn, cu o pătură pusă peste ele. Nimic care să-ţi amintească de confortul din lume. Mai era o măsuţă cu un opaiţ vechi, înnegrit, şi un scăunel pentru îndelungile ore de rugăciune de noapte. Era şi o icoană a lui Hristos pe perete şi puţin mai departe o icoană a Maicii Domnului, pe care călugării atoniţi o iubesc în mod deosebit, pentru că ea este cercetătoarea, ocrotitoarea şi Stăpâna Muntelui Athos. O completare necesară a chiliei erau câteva pânze de păianjen, mai ales în colţuri. Cine să găsească acolo timp pentru o curăţenie serioasă? Imediat ce am intrat, după o privire rapidă prin chilie, am căzut cu greutate la pământ. Mi-am pus palmele pe podea, una peste cealaltă, cu capul sprijinit pe ele şi am început să rostesc rugăciunea lui Iisus, uneori şoptit, alteori cu voce tare. O repetam toată, apăsând mai mult fie pe cuvântul „Doamne”, fie pe cuvântul „Iisuse”, uneori pe cuvântul „Hristoase” şi uneori pe expresia „miluieşte-mă”, încât am putut reţine rugăciunea mai bine în mintea mea. N-aş putea spune cât am stat întins pe podeaua chiliei. Chiar şi timpul încetează în acele momente. Mă gândeam la păcatele mele şi la prezenţa mea printre sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii părinţi, şi plângeam. Spuneam din adâncul inimii mele ceea ce spune Sfântul Hrisostom – despre care unii spun, greşit, că nu voia ca monahii să trăiască în mănăstire. „Binecuvântaţi fie luminătorii lumii”. Sunt binecuvântaţi deoarece „chilia lor e ferită de orice zgomot, sufletul de orice patimă şi boală, şi este blând şi luminos şi mai curat decât aerul cel mai curat. Lucrarea lor este cea pe care o avea Adam la început, înainte de cădere, când era îmbrăcat în slavă şi vorbea cu Dumnezeu cu îndrăzneală, şi locuia în acel loc plin de binecuvântare”.
    După o vreme am auzit glasul ucenicului anunţându-mă că Gheron mă aştepta să continuăm discuţia. Am mers din nou lângă pustnic, cu vădite semne de bucurie, dar în acelaşi timp şi cu părere de rău pentru întreruperea rugăciunii.
— Cum ţi s-a părut această pauză, m-a întrebat?
— N-aş putea spune, nu sunt în stare să mă pronunţ, am spus. (Cine ştie, poate în timp ce eu eram în chilie el s-a rugat numai pentru mine şi de aceea am simţit o astfel de remuşcare.)
După puţin, am spus.
— Am simţit pacea copleşindu-mi sufletul. M-am simţit plin de păreri de rău pentru păcate şi de bucurie pentru dragostea lui Iisus al meu. Da. Mă iubeşte mult mai mult decât pot eu să gândesc. Presupun că tu întotdeauna te simţi aşa. Este poate urmarea cercetării harului lui Hristos, care vine arătat după repetarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus, şi care te umple de viaţă.
— Adevărat. Singurul lucru este că fructele rugăciunii lui Iisus sunt atât de numeroase că nu le poţi arăta pe toate. Rugăciunea lui Iisus este ca un copac cu fructe multe şi foarte dulci, una mai bună ca cealaltă. — Dă-mi şi mie din aceste fructe ale „preabinecuvântatei pustii”, pentru că sunt lipsit de harul dumnezeiesc. Culege şi pentru mine câteva din aceste roade duhovniceşti, ca cel puţin să le învăţ şi eu.

Extras din: O noapte în pustia Sf. Munte Athos
de Arhimandritul Hieroteos Vlachos

 
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0