26 Mai 19

Un copil nu e o povară

  • 18 Aprilie 19
  • Despre familie
  • 0
    De când sunt însărcinată (aproape 2 luni de acum), tot citesc articole despre avort, despre copii... povestiri ale unor femei care au acceptat să facă avort.
    De Crăciun, anul trecut, am plecat şi eu în ţară, fericită că îmi voi vedea familia şi pe vechiul meu prieten, pe care nu încetasem să îl iubesc niciodată. Toată perioada cât am stat în ţară am stat la el. Într-o seară, venind de la părinţii mei, mi-a zis că mă iubeşte enorm, că nu vrea să mă piardă şi că îşi doreşte mult, enorm, să avem un copil. I-am zis că şi eu îl iubesc şi că îmi doresc un copil, doar că îmi e frică nu cumva să se schimbe şi să nu mai vrea copilul. Dar el a zis nu, te iubesc! niciodată nu se va întâmpla asta, ai încredere, voi face tot ce pot să fie bine... Pe 1 ianuarie am plecat din ţară, iar pe 6 ianuarie am aflat că sunt însărcinată.  
    L-am sunat imediat în secunda următoare să îi dau vestea pe care ne doream amândoi să o auzim. A fost fericit, la fel și eu... După câteva zile le-a zis părinţilor lui, iar aceştia s-au supărat tare şi l-au îndemnat să îmi ceară să fac avort, pe motiv că nu e momentul încă să avem copii. I-am zis mereu că nu fac, indiferent ce s-ar întâmpla... M-a susţinut la început, dar după o perioadă a început să îmi spună că nu îl mai vrea, că putem avea mai târziu, că nu avem una, că nu aveam alta, că vrea un viitor, că vrea facultăţi şi multe chestii de genul ăsta. Într-un cuvânt, începuse să mă abandoneze. Am trecut printr-o perioadă de coşmar, când nu ştiam ce să fac singură departe de casă, printre străini; plângeam şi mă rugam.
    Nu vroiam să îmi omor propriul copil, vroiam să fie doar un coşmar din care să mă trezesc şi să fie bine. Sub presiunile lui şi ale mamei lui, de 3 ori am zis că fac avort. Dar, de fiecare dată Dumnezeu mi-a oferit posibilităţi să nu fac avort. În urmă cu 2 săptămâni m-am hotărât, l-am sunat şi i-am zis: „M-am hotărât, nu fac avort, îmi păstrez copilul”. La care mi-a zis: „Bine, eu în cazul ăsta nu vreau să ştiu de copil şi nu mai vreau să ştiu nici de tine, pe mine să nu mă implici în viaţa ta niciodată cu nimic”. I-am zis: „Bine”, şi am închis telefonul.
    Acum încă mai sufăr, încă doare durerea pe care mi-a provocato, dar pentru copilul meu, care se va naşte în maxim 7 luni, vreau să merg mai departe şi mă rog lui Dumnezeu să îmi dea sănătate şi putere să aduc pe lume ceea ce în curând va deveni însăşi viaţa mea: copilul meu.
    Şi, la fel ca şi Gabriela, iubiţi-vă copiii şi nu faceţi avort, nu vă gândiţi ce o să faceţi, cu ce o să-l creşteţi, că nu puteţi face şcoală, că nu o să mai fiţi fericite, că lumea o să vorbească. 
    Dumnezeu e mare şi bun, nu ne lasă El pe noi, iar dacă Dumnezeu vrea să fim fericite, să putem face una – alta, ne va da şi chiar cu un copil, care până la urmă nu e o povară, nu e un străin, e parte din noi. Şi nu mergeţi pe teoria că dacă are o săptămână nu e un copil, e nu ştiu ce altceva. E suflet pe care Dumnezeu l-a pus în tine, iar trupul va lua înfăţişare după suflet. În sfârşit, în mai puţin de 7 luni voi fi mămică cu ajutorul lui Dumnezeu, mă rog în fiecare seară să fie bine şi ştiu şi cred că Dumnezeu nu mă va lăsa. Multă sănătate tuturor mămicilor din lume şi Dumnezeu să vă lumineze mintea şi să vă dea putere să mergeţi mai departe! Doamne ajută!
 
Elena

Extras din cartea: Sarcina neasteptata - Mărturii si întâmplări adevărate, aliantapentruviata.ro
Taguri: Un, povară, nu, copil
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe