23 Mai 19

"Singurul sprijin în acea perioadă au fost Dumnezeu şi bunul Sfânt Nectarie"

  • 29 Aprilie 19
  • Minuni ale Sfintilor cu puterea lui Dumnezeu
  • 0
    Acum câţiva ani, diferite persoane din anturajul meu au început să-mi povestească despre acest minunat sfânt de care eu nu ştiam nimic. Aproape zilnic auzeam câte ceva legat de Sfântul Nectarie sau de Mănăstirea Radu Vodă. Deşi sunt din Bucureşti, recunosc că habar nu aveam de existenţa mănăstirii, cu atât mai mult de moaştele Sfântului Nectarie.
    Întâmplarea (sau nu) a făcut ca tocmai în aceea perioadă drumurile mele să treacă prin apropierea mănăstirii. Treceam cel puţin o dată pe săptămână pe la poarta mănăstirii, aşa că – mi-am spus – este prilejul cel mai bun să aflu şi eu mai multe despre acest sfânt. Participarea la slujbe şi atmosfera de acolo m-au impresionat profund; Sfântul Nectarie mi-a devenit foarte drag (între timp citisem despre viaţa lui şi minunile săvârşite) şi, de multe ori, în rugăciunile mele îi ceream sprijin şi ocrotire, dar nu în mod special, pentru că la vremea aceea nu aveam mari probleme de viaţă. Nu întâmplător am simţit o mare atracţie şi o mare apropiere sufletească faţă de Sfântul Nectarie şi nu întâmplător drumurile mele duceau către Mănăstirea Radu Vodă. Problemele au apărut însă repede.
    Locuiam în aceeaşi casă cu o rudă (o persoană în vârstă şi bolnavă de demenţă într-o formă care se agrava destul de repede). Este greu de redat în cuvinte ceea ce ni se întâmpla în fiecare zi (mie şi restului familiei mele – părinţii, soţul şi copii mei). Toată casa devenise un soi de cocină – bătrânul îşi făcea nevoile oriunde în casă, dar mai ales în mijlocul bucătăriei, ascundea mâncarea prin dulapuri şi de multe ori ne-am trezit cu viermi care mişunau de oriunde. Devenea tot mai agresiv cu ceilalţi (din tinereţe fusese un om violent şi alcoolic), ajunsesem practic doar să facem curăţenie, să dezinfectăm tot ceea ce foloseam, şi să stăm cu ochii în patru ca nu cumva să se întâmple vreo tragedie (de multe ori l-am găsit umblând cu un cuţit în mână şi ameninţând pe oricine, arunca cu toate obiectele pe care le găsea, ţipete, scandaluri, gesturi violente etc.).
    Sunt multe lucruri de spus şi de povestit şi numai cei care au în familie astfel de cazuri ştiu bine despre ce vorbesc. Eu, personal, mă străduiam să trec peste aceste moment, dar mi-am dat seama că cel mai mult afectaţi sunt cei doi copii ai mei, care la acea vreme aveau patru şi zece ani. Erau de-a dreptul terorizaţi şi deveniseră aproape isterici când trebuiau să stea acasă. Nu mai puteam găti, nu mai puteam să stăm în propria casă, dar nici nu ştiam ce să facem în asemenea situaţie. Medicii nu ne ofereau nicio soluţie (nici măcar în spital nu voiau să-l mai primească, deşi încercasem din răsputeri să-l internăm). Umblasem pe la tot felul de comisii medicale, pe la tot felul de medici, dar nimeni nu îşi asuma responsabilitatea. A trebuit să ajungem şi la poliţie pentru că realmente devenea tot mai periculos, dar în zadar. El, pe de altă parte, avea nevoie de îngrijire permanentă şi supraveghere strictă.
    După câteva luni ajunsesem practic în pragul disperării şi nu mai puteam decât să mă rog la bunul Dumnezeu să se îndure de noi, pentru că omeneşte nu mai aveam altceva de făcut. Apelasem la toate instituţiile abilitate, dar nimeni nu ne ajuta cu nimic. Chiar şi când chemam salvarea sau poliţia, nu făceau decât să-i injecteze un calmant şi apoi ridicau din umeri – iar internarea lui într-un azil sau cămin privat era imposibilă din cauza costurilor exorbitante pentru noi.
    Singurul sprijin în acea perioadă au fost Dumnezeu şi bunul Sfânt Nectarie, la care ajunsesem să mă rog cu lacrimi de disperare. Ştiam şi aveam convingerea că nu ne poate ajuta nimeni decât sfântul. Este adevărat că din păcate numai atunci când suntem cu cuţitul la os facem rugăciune şi ne smerim cel mai mult. Atunci realizăm cât de neputincioşi suntem şi că nu reuşim nimic fără voia lui Dumnezeu. Făceam zilnic Acatistul Sfântului Nectarie, mergeam cât de des puteam la Mănăstirea Radu Vodă şi aşteptam izbăvirea. Este greu de descris în ce situaţie sufletească mă aflam; era greu să am răbdare, milă, înţelegere şi dragoste pentru un om bolnav în timp ce simţeam că situaţia în care mă aflam devenea drama copiilor mei. Era cumplit să văd că ei suferă şi că sunt atât de afectaţi de ceea ce se petrecea în casă şi eu să nu pot să fac nimic decât să aştept. Nu primeam niciun sfat şi nimeni nu ştia exact cum mă poate ajuta.
    Mă rugam cu toată nădejdea pentru că ştiam că nu mai am nimic de pierdut, dar în acelaşi timp eram ca un om în pragul agoniei; mergeam la biserică şi îi spuneam plângând în rugăciune sfântului că nu mai pot, că este peste puterea mea de a mai trăi în continuare coşmarul. Simţeam că sunt la limita tuturor puterilor mele. Şi soţul meu şi copiii erau răvăşiţi – simţeam că ne pierdem şi noi minţile, pentru că nu găseam Soluţia. 
    Şi tocmai atunci lucrurile au început să capete un sens. O cunoştinţă mi-a promis că se ocupă de internarea bătrânului într-un spital de specialitate, unde va fi îngrijit şi asistat medical. Şi incredibil de repede (în numai două luni de zile) am şi reuşit să facem acest lucru. Toată lumea se mira, inclusiv medicii care îl avuseseră în observaţie şi ne întrebau cum am reuşit acest lucru, ştiut fiind că sunt persoane care aşteaptă şi un an de zile pentru a se interna într-un astfel de loc. Şi eu eram extrem de mirată de cât de repede şi cu câtă uşurinţă se desfăşurau lucrurile. Era exact în preajma zilei Sfântului Ierarh Nectarie (9 noiembrie 2008) când s-a întâmplat acest lucru şi atunci am ştiut şi am avut convingerea că sfântul mi-a auzit glasul disperării. 
    Sunt puţine cuvintele care să exprime mulţumirea şi dragostea pe care o am faţă de bunul Dumnezeu şi faţă de toţi sfinţii lui, dar mai ales pentru Sfântul Nectarie. De altfel, întotdeauna când am fost într-o situaţie de criză sau am avut diverse probleme am simţit, în modul cel mai real cu putinţă, sprijinul şi mila bunului sfânt care nu mă trece cu vederea, deşi eu sunt o mare nevrednică faţă de toate binefacerile lui.
    Nu ştiu dacă am reuşit să redau o părticică din tot ceea ce am suferit (de altfel, sunt multe de povestit), dar cred că important este că atâta vreme cât avem credinţă în Dumnezeu şi în sfinţii ocrotitori aceştia ne vor auzi rugăciunile mai devreme sau mai târziu.
    Pentru mine acest eveniment a fost o minune (deşi pentru alţii poate nu este o poveste spectaculoasă) şi, în acelaşi timp, o lecţie de viaţă. Niciodată nu vom fi lipsiţi de dragostea şi mila lui Dumnezeu, trebuie doar să o cerem cu toată smerenia.
 
(Gabriela Negoiţă, Bucureşti, 2010)

Extras din: Sfântul Nectarie – Minuni în România / © pentru ediţia de faţă, Editura Egumeniţa
Ediţie îngrijită de Ciprian Voicilă
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe