19 Iulie 18

SFÂNTUL ŞI DREPTUL PROCOPIE, FĂCĂTORUL DE MINUNI DIN USTIUG (8 iulie)

  • 08 Iulie 18
  • Sfinti crestini
  • 0
    Fericitul Procopie se trăgea cu neamul din nemţi şi, fiind neguţător bogat, a venit cu multă marfă în marea cetate Novgorod. Şi văzând el toată rânduiala Bisericii Răsăritului şi cunoscând că este bună credinţa ortodoxă, a iubit-o foarte mult. Deci, dorind să se povăţuiască de la dânsa desăvârşit şi să o primească pe ea, căuta un bărbat insuflat de Dumnezeu, de la care s-ar fi învăţat şi luminat. Şi auzind de cuviosul părinte Varlaam, care nu departe de Hutini ridicase o mănăstire, că este bărbat iscusit şi plin de duhovniceasca înţelepciune, a mers la dânsul şi, învăţându-se din destul dreapta credinţă, a primit Sfântul Botez.
    Apoi şi-a împărţit toată averea săracilor, dând şi mănăstirii aceleia o parte oarecare, şi astfel s-a făcut singur sărac de bună voie pentru dragostea lui Hristos, trecând cu vederea nu numai lumea cu poftele ei, ci şi pe sine însuşi. Pentru că a luat viaţa nebunească şi se făcea înaintea oamenilor ca un om fără de minte şi nepriceput, având înţelegerea sa adâncită întru Dumnezeu. Iar unii din acei care îl ştiau pe el, văzându-i viaţa, au început a-l ferici, zicând: „Acest om este mare înaintea lui Dumnezeu, deoarece venind aici din alte părţi, s-a întors de la o rea credinţă la dreapta credinţă, şi multa lui avere a împărţit-o săracilor; apoi el însuşi, iubind sărăcia, s-a făcut nebun pentru Hristos".
    Auzind fericitul Procopie de multe ori nişte cuvinte ca acestea, s-a mâhnit foarte şi, nesuferind să fie lăudat de oameni, a plecat de acolo spre părţile Răsăritului, prefăcându-se pretutindeni nebun şi luând multe supărări de la cei neînţelegători. Şi venind în cetatea Ustiug, a început a vieţui într-însa. Deci, umblând ziua prin cetate, se prefăcea a fi nebun şi era batjocorit de mulţi şi chinuit cu bătăi, mai ales de copiii cei nepricepuţi. Iar noaptea mergând el la biserici, se ruga Domnului cu lacrimi pentru cetate, pentru oameni şi pentru slujitorii săi, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". Iar când avea nevoie să se odihnească de osteneală, se arunca pe gunoaie şi murdării, iarna pătimind de ger şi de zăpadă, într-o haină groasă şi ruptă, fiind pe jumătate gol, iar vara răbdând zăduful şi arşiţa soarelui. Şi primea hrană foarte puţină de la oamenii cei temători de Dumnezeu şi aceasta nu în toate zilele. Iar de la cei bogaţi şi făcători de nedreptate niciodată nu voia să ia nimic şi adeseori petrecea multe zile fără hrană.
    Petrecând el o viaţă ca aceasta, s-a făcut mucenic de bună voie, chinuindu-se cu foamea şi cu setea, rătăcind şi umblând gol, luând ocări, bătăi şi batjocuri. Şi umbla pe uliţele cetăţii lipsit, necăjit şi chinuit, deşi nu-i era vrednică toată lumea. Iar haina ruptă ce o avea o purta slobozită de pe un umăr, având spatele gol, gata spre bătăi, încât şi la dânsul se împlinea Scriptura: Spatele meu l-am dat spre bătăi şi fălcile mele spre lovire cu palmele, iar faţa mea nu am întors-o de la ruşinea scuipărilor. Pentru o viaţă ca aceasta a lui s-a sălăşluit în el darul lui Dumnezeu şi i s-a dat darul proorociei, ca mai înainte să vadă şi să spună cele ce aveau să fie, precum va arăta cuvântul ce ne stă înainte. După aceasta el a început a locui în foişor lângă biserica sobornicească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, rugân-du-se totdeauna cu lacrimi şi cerând cu multe plecări de genunchi cele folositoare cetăţii. Iar rugăciunea lui era bineprimită înaintea lui Dumnezeu şi mult putea, fiind puternică a întoarce de la oameni dreapta mânie a lui Dumnezeu, care lucru se va adeveri îndată.
    Odată a voit Dumnezeu ca, pentru înmulţirea păcatelor omeneşti, să piardă cetatea Ustiug cu fulgere şi pietre din nori, precum de demult a ucis cu pietre din nori pe oamenii din Amoreia, care se împotriviseră lui Isus al lui Navi. Căci şi între creştini, toţi cei păcătoşi care nu se pocăiesc şi care se tăvălesc în fărădelegi spurcate ca în noroiul tinei, sunt potrivnici lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pornindu-l pe Dânsul spre mânie şi răsplătire, iar Domnul se înarmează împotriva lor ca spre vrăjmaşii Săi, şi îi pierde pe ei. Aşa s-a înarmat Dreptul Răsplătitor asupra cetăţii Ustiug, care L-a mâniat pe El, şi pregătea asupra ei pedeapsa şi pierzarea, pe care Sfântul Procopie ştiind-o mai dinainte ca un prooroc, s-a făcut propovăduitor de pocăinţă pentru cetatea aceea, precum de demult Proorocul Iona în cetatea Ninive.
    Deci într-o zi de Duminică, fiind cântare de obşte în biserică, după obicei, Sfântul Procopie a început a îndemna pe popor spre pocăinţă, zicând: „Fraţilor, pocăiţi-vă de greşelile voastre şi milostiviţi pe Dumnezeu prin post şi rugăciuni, căci de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri prin grindină de foc, pentru că mânia lui Dumnezeu va veni asupra voastră". Dar ei nu s-au uitat la cele zise de dânsul, ci grăiau între ei: „Acest om este fără de minte şi niciodată nu grăieşte ceva cu pricepere". Iar după cântarea dumnezeieştii Liturghii, Sfântul Procopie stătea în pridvor plângând şi tânguindu-se nemângâiat ziua şi noaptea; iar oamenii care veneau la biserică, văzându-l neîncetat plângând, îi ziceau: „De ce plângi, nebunule? Care este necazul inimii tale?" Iar fericitul le răspundea: „Fraţilor, privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită". Dar ei nu băgau în seamă cuvintele lui. Deci a treia zi, ieşind el din pridvor, s-a dus prin toată cetatea, propovăduind tuturor oamenilor cu multe lacrimi şi strigând tare că se apropie pedeapsa lui Dumnezeu, zicând: „Pocăi-ţi-vă, oamenilor, plângeţi pentru greşelile voastre şi vă rugaţi, că doar îşi va întoarce Dumnezeu dreapta Sa mânie şi nu va pierde cetatea ca pe Sodoma şi Gomora, pentru înmulţirea fărădelegilor". Insă oamenii cei împietriţi la inimă nu luau aminte de propovăduirea lui, ci mai ales îl batjocoreau ca pe un om fără minte. Şi era sfântul singur rugător fierbinte pentru toţi către Dumnezeu, arătând chip de pocăinţă prin el şi milostivind pe Dumnezeu ziua şi noaptea prin neadormitele rugăciuni cu lacrimi.
    Iar în duminica următoare, la amiază, a năpădit peste cetate un nor întunecos şi s-a întunecat lumina zilei ca o noapte întunecoasă, iar poporul văzând neobişnuitul întuneric al zilei, nu se pricepea şi zicea în sine: „Ce va să fie aceasta?" Apoi din patru părţi s-au ridicat nori mari, năvălind asupra cetăţii cu fulgere neîncetate. Şi erau tunete aşa de înfricoşate, încât nu se auzea om cu om vorbind. Pământul se clătina de înfricoşata groază a tunetelor, iar din fulgere se făcuse arşiţă mare. Atunci poporul a cunoscut că vine pierzarea sa prin mânia lui Dumnezeu, care s-a pogorât asupra cetăţii, şi şi-a adus aminte în ceasul acela înfricoşat de propovăduirea Sfântului Procopie şi de proorocia lui. Atunci toţi au alergat în sfintele biserici, dar mai ales în biserica cea sobornicească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, unde săvârşeau rugăciuni cu lacrimi. Şi alergând şi Sfântul Procopie în biserică, a căzut înaintea icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, vărsând multe lacrimi şi rugându-se ca să fie mijlocitoare către Fiul său şi Dumnezeu, pentru oamenii care au greşit şi au atras mânia lui Dumnezeu spre ei.
    Şi se ruga către Dumnezeu, ca Proorocul Moise cel de demult, strigând: „Iartă, Doamne, acestui popor păcatele lor, iar de nu, şterge-mă din cartea Ta, în care m-ai scris". Şi făcând Sfântul Procopie şi tot poporul rugăciune lungă şi cu plângere către Dumnezeu, s-a arătat o minune preaminunată din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, căci din chipul ei a ieşit mir ce curgea ca din izvor, iar din acel mir s-au umplut vasele bisericeşti şi în ceasul acela s-a schimbat văzduhul: norii cei înfricoşaţi cu fulgerele şi cu tunetele s-au dus în locuri pustii, departe de cetate ca la douăzeci de stadii şi acolo, plouând pietre mari înfocate, au sfărâmat multe păduri şi le-au ars, iar din oameni şi din dobitoace pe nimeni n-au ucis, prin apărarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfântului Procopie. Iar pietrele acelea care cu mânia lui Dumnezeu au căzut pe acele locuri pustii, se văd şi până acum, spre încredinţarea şi frica neamului celui de pe urmă, ca păcătoşii să se întoarcă la pocăinţă. Iar din mirul acela, care a curs din chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, se ungea poporul pentru binecuvântare, şi cei ce erau bolnavi şi pătimeau de vreo boală oarecare, aceia prin ungere câştigau tămăduire şi sănătate. Atunci s-a făcut bucurie mare cetăţii aceleia ce s-a izbăvit de pierzare şi a primit dăruirea mirului cel tămăduitor, din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
    Iar Sfântul Procopie, plăcutul lui Dumnezeu, după obiceiul său, îşi prefăcea din nou nebunia sa, acoperindu-şi cu înţelepciune faptele sale cele bune înaintea oamenilor. Iar ce fel era răbdarea lui în pătimirea cea rea şi în ce chip era cu dânsul mila lui Dumnezeu, se vede din cele ce urmează. Intr-un an a fost o iarnă mai cumplită decât în alte ierni. Gerul fiind nesuferit şi vântul suflând cu furtună, a căzut atunci o zăpadă prea mare, încât multe case au fost acoperite şi mulţi oameni şi dobitoace degerau, nu numai pe drumuri, ci şi în cetate şi prin sate, iar păsările cădeau moarte pe pământ, săracii răbdau primejdie mare, suspinând şi tremurând, şi mulţi dintr-înşii au murit.
    Iar acea nemăsurată asprime de iarnă a ţinut multe zile. în acea vreme şi Sfântul Procopie a pătimit multe şi cumplite răutăţi, cu trupul său cel gol, căci, ieşind noaptea din pridvorul bisericii, a mers la nişte case mici ce erau în preajmă, unde petreceau săracii, voind să se încălzească puţin la dânşii. Dar săracii, simţind venirea lui, unii au încuiat uşile înaintea lui, iar alţii, ieşind cu beţele împotriva lui, l-au bătut şi l-au izgonit de la dânşii, zicând: „Du-te, nebunule, de aici! Du-te!" Şi plecând el de la dânşii, a intrat într-o casă pustie şi a aflat într-un colţ nişte câini zăcând. Deci s-a culcat lângă ei ca să se încălzească puţin, dar câinii, sculându-se, au fugit de dânsul. Iar robul lui Dumnezeu, văzând că nu numai oamenii, dar şi câinii fug de el, zicea în sine: „Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac!" Deci s-a întors iarăşi în pridvorul bisericii şi a şezut acolo strângându-se şi tremurând cu trupul. Şi deznădăjduindu-se de viaţa sa, aştepta cea mai de pe urmă răsuflare şi se ruga ca Dumnezeu să-i ia sufletul.
    După aceea, îndată a simţit în sine căldură şi, deschizându-şi ochii, a văzut înaintea sa pe îngerul lui Dumnezeu, arătându-i-se cu aceeaşi asemănare, precum oarecând se arătase Sfântului Andrei (Pomenirea lui la 2 octombrie)cel nebun pentru Hristos, înţr-o vreme când gerul era mai cumplit şi era deznădăjduit de viaţă. Şi îngerul avea în mâinile sale o ramură din rai, înflorită cu felurite flori, cu care atingându-se de faţa fericitului Procopie, l-a înviat şi i-a încălzit trupul lui prin frumoasa mirosire a acelor flori, precum altădată pe Andrei. Astfel Sfântul Procopie, în reaua sa pătimire, fiind văzut şi acoperit cu mila lui Dumnezeu, a petrecut acea cumplită iarnă fără de vătămare. Şi toate acestea ce i s-au făcut lui, le-a spus mai pe urmă iubitului său prieten, unuia din clericii bisericeşti, anume Simeon, care era plăcut lui Dumnezeu şi plin de fapte bune, şi a fost după aceea născătorul Sfântului Ştefan al marelui Perm (Pomenirea lui la 27 aprilie). Iar de vreme ce s-a pomenit aici de tatăl Sfântului Ştefan, se cade ca şi pentru maica lui să nu trecem cu tăcerea proorocirea Sfântului Procopie, care a fost la începutul venirii lui în cetatea Ustiug, astfel:
    In vremea cântării Vecerniei în biserica sobornicească, o copilă mică, anume Maria, fiind de trei ani, a mers acolo cu părinţii săi. Şi văzând-o fericitul Procopie, i s-a închinat ei până la pământ, apoi, în auzul tuturor oamenilor, a zis: „Iată vine maica marelui învăţător Ştefan, episcopul Permului". Auzind aceasta, mulţi se mirau în sine, zicând: „Oare se poate să fie în Perm episcop?" Căci într-acea vreme ţara Permului încă nu era luminată cu sfânta credinţă şi nu se afla nici un creştin într-însa, ci toţi erau atunci în rătăcirea închinării de idoli, până în zilele Sfântului Ştefan, care, după proorocia Sfântului Procopie, s-a născut dintr-acea fecioară Maria, după ce ea a venit în vârstă şi s-a împreunat după lege cu Simeon cel pomenit mai sus.
    Şi era minunată proorocia acestui drept, căci, prefăcându-se nebun, purta în mâna sa stângă trei vătraie, pe care, de le ţinea în vreo vară cu capetele întinse în sus, se făcea îndestulare de pâine şi de toate roadele pământului. Iar când le purta cu capetele întoarse în jos, atunci arăta lipsa şi nerodirea pământului, şi deşi nu cu cuvintele, însă prin închipuirea acelora se făcea prooroc.
    El se ducea adeseori la malul râului care se numea Suhona, lângă care era cetatea Ustiug. Acolo şedea pe o piatră şi privind la cei ce călătoreau cu luntrile, se ruga cu jale lui Dumnezeu pentru dânşii să le facă călătoria uşoară. Şi atât iubea acel loc şi piatra de pe malul râului, încât ruga de multe ori pe oamenii care se întâmplau pe acolo, ca după moartea lui, să-i îngroape trupul în acel loc şi pe mormânt să-i pună acea piatră.
    Deci vieţuind ani destui şi văzându-şi mai înainte sfârşitul său, s-a dus noaptea la mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail şi s-a mutat către Domnul lângă acea mănăstire, neştiind nimeni de sfârşitul lui. Şi a fost pristăvirea lui la 8 iulie, în ziua pomenirii celui de un nume cu el, plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Procopie. In noaptea aceea a căzut zăpadă mare, ca de două palme, acoperind tot pământul şi tot rodul; şi a fost frig, ger şi vifor, dar nimic n-a vătămat din rodurile pământului, căci arşiţa soarelui, topind repede zăpada, s-a făcut vreme bună.
    Iar la cântarea de dimineaţă a acelei nopţi, preoţii şi clericii, nevăzând pe Procopie în biserică, s-au mirat, că fericitul nu lăsa niciodată cântarea bisericească de zi şi de noapte. Deci, căutându-l împrejurul bisericii, nu l-au găsit. Şi nevăzându-l pe el nici la Liturghie, au început a-l căuta pretutindeni. Şi căutându-l trei zile, nu l-au aflat; iar a patra zi au găsit trupul lui mort lângă mănăstirea Arhanghelului Mihail, pe marginea podului, unde zăcea acoperit de multa zăpadă ce o adusese viscolul, cu faţa spre cer, cu mâinile strânse pe piept, în chipul crucii, având ochii închişi cum se cuvine.
    Deci, luându-l ei, l-au dus cu cinste pe umerii lor în soborniceasca biserică, în pridvorul unde petrecuse mulţi ani. Apoi, cântând după obicei cele de deasupra gropii, l-au îngropat la locul plăcut lui, aproape de malul râului Suhona, precum se rugase mai înainte, iar piatra pe care şezuse adeseori au pus-o pe mormântul lui, însemnând anul, luna şi ziua sfârşitului său.
    Iar mult chinuita lui viaţă şi mai înainte vederea lui nu erau date în scris dintâi, ci numai se povesteau de cei de demult celor de pe urmă, până ce după mulţi ani, începând a se face minuni la mormântul lui, s-a zidit o biserică peste cinstitele lui moaşte şi s-a aşezat a se prăznui ziua morţii lui, pentru tămăduirile cele multe ce se dădeau la toate bolile. Atunci şi faptele minunatei lui vieţi, puţine din cele multe, câte n-au fost uitate cu totul şi câte au fost povestite de oameni vrednici de credinţă, s-au adunat şi s-au scris întru cinstita pomenire a plăcutului lui Dumnezeu Procopie, spre folosul celor ce le citesc şi le ascultă, şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Extras din: Vietile Sfintilor, publicate aici, au ca sursa cele 12 volume "Vietile Sfintilor" aparute între anii 1991 si 1998 la Editura Episcopiei Romanului si Husilor
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0