15 August 18

Prima si a doua datorie a crestinului

  • 17 Iulie 18
  • Părintele Nicolae Steinhardt
  • 0
Prima datorie a creştinului: a fi fericit;
Prima datorie a creştinului: a simţi adînc nenorocirea condiţiei omeneşti.
Ieşirea din dilemă: soluţia dogmatică: credinţa în transfigurare şi înviere.

    Creştinul (sau omul - e totuna) se cuvine a fi zîmbitor, tolerant, raţional, degajat, convins de relativitatea celor lumeşti; deci niţel sceptic şi foarte îngăduitor; şi totodată — ştiind că aici se joacă partida pe viaţă şi pe moarte — că numai în trup ne putem mîntui (trupul e trup de moarte şi Pavel aşteaptă să fie scăpat de el, dar, pe de altă parte, odată ieşit din trup nu te mai poţi mîntui) - trebuie să fie grav, absolut convins de adevărurile revelaţiei, aprig în convingerile sale şi-n simţul tragic şi eroic al existenţei, abisal în deschiderile sale asupra tainelor vieţii. Este necesar, ar spune un istoric al culturii, să îmbine ceea ce Kenneth Clark numeşte „zîmbetul raţiunii" din secolul XVIII cu aspra ascultare şi înflăcărată credinţă din secolele XII-XIII.
    Dar cum pot fi îmbinate aceste două lucruri atît de opuse: secolul XVIII şi secolele XII-XIII? Raţiunea şi credinţa? Zîmbetul şi gravitatea? îngăduinţa şi ascetismul?
    Nu ştiu. (Dacă nu cumva răspunsul pertinent ar consta în răsturnarea întrebării: cum de-au putut ajunge să fie despărţite'?) Cunosc însă o pildă care — în mod tainic — pare a dovedi că opusurile pot coincide, că există o posibilitate de împăcare (integrare) a divergenţelor viziunii. Pilda e simplă, niţel zărghită, şi sunt cu totul dispus să-i recunosc un caracter neserios, un iz de poznă nastratiniană; prea locală pentru a putea pretinde la valabilitate generală; şi, desigur, supărător de reacţionară. Iat-o în toată ambiguitatea ei, în dialectica ei filocalie.
    La un sfînt călugăr cunoscut pentru curăţenia vieţii lui, duhovnic riguros, fără multă cărturărie, vine să se mărturisească o femeie al cărei soţ a fost arestat pentru motive politice. Deîndată scoate un revolver. Ce mă fac, părinte, e al bărbatului meu, l-am luat la mine să nu dea cineva de el. Călugărul o fulgeră cu privirea îndelung; apoi, căscîndu-şi îmbrăcămintea: „Valeu, valeu, dă-i drumul în anteriu."
(Luca 8, 8: Cine are urechi de auzit să audă.)
    Admirabilul Athenagora, patriarhul întîlnirii de la Ierusalim şi al sărutului de la Istambul - al ecumenismului faţă de care m-am legat să-i fiu fidel - îi spune lui Olivier Clement că merge spre Hristos pentru că îl iubeşte şi „nu e silit de nimic", pentru că Hristos - care a refuzat să coboare de pe cruce şi să prefacă pîinile în pietre - e tot una cu libertatea.
    Hristos ne dă libertatea (Ioan 8, 32: „iar adevărul vă va face liberi") şi fericirea sub forma de reţetă practică de uz cotidian.

Extras din: N. Steinhardt / Jurnalul fericirii
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0