19 Octombrie 18

Povestire înfricoşătoare şi demnă de luat în seamă; tot aici şi despre viaţa monahală desăvârşită

  • 10 Februarie 18
  • Biserica Ortodoxa, Biserica lui Hristos
  • 0
    Pentru că am de gând să scriu o întâmplare îngrozitoare, îi rog pe cititorii acestei scrieri să nu creadă despre mine că mint; ca martor pentru mine Îl pun pe Însuşi Dumnezeu, înaintea Căruia se descoperă toate tainele. Eu scriu adevărul, pe care nu numai că l-am văzut şi l-am citit eu însumi, dar l-am şi auzit de la mulţi oameni vrednici de încredere, împodobiţi cu viaţă virtuoasă şi cu mare înţelepciune, la care eu, fiind încă foarte tânăr, am locuit destul timp. Să nu stârnească împotriva lor îndoială faptul că Cel Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (Tim. 2, 4) a săvârşit o asemenea minune preaslăvită printre oamenii credincioşi învăţăturii latine.
    Căci Dumnezeiescul Har s-a obişnuit să împartă tuturor oamenilor nespusele Sale daruri şi binefaceri, arătându-Se astfel tuturor făpturilor de pe pământ şi aducând la Sine toată creaţia Sa, de vreme ce El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5, 45). Însă despre acestea am spus destul; acum, însă, trebuie să încep povestirea.
    Există un oraş slăvit şi foarte populat, Paris, care se află în Galia, numită astăzi Franţa, un stat mare şi slăvit, bogat în nenumărate bunuri. Prima şi deosebita grijă a locuitorilor acestei ţări constă în a înlesni deprinderea învăţăturii filosofice şi teologice tuturor celor ce râvnesc să dobândească asemenea cunoştinţe minunate, fă r ă perceperea unor taxe, iar propovăduitorilor acestor ştiinţe li se dă în fiecare an o răsplată însemnată din vistieria împărătească, deoarece împăratul de acolo are o deosebită dragoste pentru cultură şi râvnă pentru ştiinţele filologice.
    Acolo sunt propovăduite toate ştiinţele, nu numai teologia bisericească şi filosofia religioasă, ci toate ştiinţele şi teoriile care ating desăvârşirea sub îndrumarea oamenilor devotaţi cu sârguinţă acestor ştiinţe. Aceşti râvnitori ai ştiinţelor se află acolo în număr mare, după cum am auzit de la unii oameni. Căci din toate ţările apusene şi nordice, în pomenitul oraş - Paris - se adună copii, nu numai cei ai oamenilor de rând, ci şi cei ai împăraţilor şi ai cârmuitorilor, de asemenea şi copiii boierilor şi ai prinţilor. Aceştia care sunt atraşi acolo de dorinţa de a studia ştiinţele filologice şi artele, şi unii dintre demnitari îi au acolo în rândul celor ce studiază pe fraţii lor, alţii pe nepoţi şi alte rude, şi fiecare dintre ei, după ce a stat destul timp la studiu şi s-a ocupat sârguincios cu ştiinţele, se întoarce la el în ţară, fiind plin de toată înţelepciunea şi raţiunea. Unul ca acesta este podoabă şi pricină de laudă, pentru patria sa, pentru care el devine sfetnic minunat şi îndrumător şi ajutor priceput în tot binele de care este nevoie. Aşa ar trebui să fie pentru patria lor şi cei de la noi care se laudă foarte mult cu nobleţea lor şi cu belşugul bogăţiei.
    Fiind învăţaţi şi luminaţi cu sfânta învăţătură a ştiinţelor cuvântului, ei ar putea nu numai să şi biruiască propriile patimi vrednice de dispreţ, să dispreţuiască frumuseţea exterioară a femeii şi să se păzească liberi faţă de iubirea de argint şi de toată lăcomia, ci să-i determine şi pe alţii să-i urmeze, ca pe nişte iubitori ai vieţuirii plăcute lui Dumnezeu. Însă despre acestea am spus destul.
    Aşadar, în acest renumit oraş (Paris) a existat un bărbat care era plin de toată înţelepciunea şi un mare învăţător al sfintei noastre teologii şi primul din rândul tâlcuitorilor ce se aflau acolo. Numele lui nu l-am aflat şi nu l-am auzit niciodată de la nimeni. Acest bărbat atât de minunat şi renumit, explicându-le, după obicei, ucenicilor săi cugetările teologice ale Fericitului Apostol Pavel, şi mândrindu-se în cugetul său din pricina multelor cunoştinţe pe care şi le-a însuşit, a grăit, zicând cu cuvintele Scripturii cuvinte  trufaşe să nu iasă din gura voastră (I Regi 2, 3) şi a spus fără nici o sfială: „Această cugetare teologică nici Pavel însuşi nu a putut să o înţeleagă şi să o explice aşa cum am explicat-o eu”.
    O, ce cuvinte trufaşe şi nebune, ce îndrăzneală şi ce lipsă de judecată! Cum de nu a înţeles el testamentul ziditor de suflet al Mântuitorului, care spune: Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său; şi iarăşi: Destul este ucenicului să fie ca învăţătorul (Matei 10, 24-25)? Însă, chiar dacă el a uitat acest testament al Stăpânului, totuşi judecata Domnului, care întotdeauna celor mândri le stă împotrivă nu a zăbovit şi l-a lovit imediat şi pe loc a devenit mort şi fără de glas acela care mai înainte fusese puternic glăsuitor şi trufaş cuvântător. Şi aşa, pe scaunul lui de învăţător, s-a dovedit a fi mort şi fără de glas; iar ucenicii lui care s-au întâmplat să fie atunci acolo şi care erau în număr foarte mare, s-au înfricoşat şi s-au îngrozit de această întâmplare care a avut loc, evident, cu voia nemitarnicului Judecător. Luându-l pe cel mort de acolo şi aşezându-l pe pat, ei l-au dus în biserică şi au început să săvârşească asupra lui slujba obişnuită rânduită pentru cei adormiţi.
    Însă, o, ce groază! Mortul a înviat, s-a ridicat pe pat şi a strigat: „Sunt pus înaintea Judecătorului” şi, spunând aceasta, a devenit iarăşi mort şi s-a lăsat pe pat fără suflare şi fără glas. Cei apropiaţi, fiind cuprinşi de groază din pricina întâmplării neobişnuite şi din pricina celor auzite, au strigat cu mare frică mult timp: „Doamne miluieşte!” Şi, iată, mortul a înviat iarăşi şi a spus: „Trebuie să fac cercetarea” şi iarăşi s-a lăsat pe pat. Atunci o şi mai mare frică şi groază i-a cuprins pe cei apropiaţi, care nu s-au mai grăbit cu îngroparea, zicând: „Să vedem care va fi sfârşitul acestei întâmplări neobişnuite”. Şi iarăşi a înviat cel ce murise şi a spus ultimele cuvinte, zicând: „Sunt osândit”, şi nu a mai înviat şi nu a mai vorbit. Aşa a fost sfârşitul acestui tâlcuitor minunat şi aceasta este răsplata pe care a primit-o pentru îngâmfarea lui nebună acela care nu a vrut să-l asculte pe dumnezeiescul Propovăduitor, care spune: Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte (I Cor. 8, 1).
    După această întâmplare, ucenicii celui ce a murit, fiind în număr mare şi în mare parte tineri nobili şi bogaţi, dispreţuind frumuseţile vremelnice ale acestei vieţi deşarte, grija exagerată pentru ştiinţe şi slava deşartă care vine de aici, s-au lepădat cu toţii de toate grijile lumeşti şi, împărţind bunurile şi averile lor la săraci şi nevoiaşi, potrivit poruncii evanghelice, au plecat cu toţii într-un loc depărtat şi acolo şi-au construit o mănăstire, dând o mică parte din averea lor mănăstirii pentru întreţinere.
    Astfel, au ales viaţa monahală, în cadrul căreia şi-au stabilit o nouă pravilă şi rânduială, ce nu erau uşor de împlinit de către oricine şi care constau în următoarele: fiecare era obligat să vieţuiască în chilia lui singur fără să iasă şi cu nimeni să nu vorbească, să iubească tăcerea desăvârşită nu numai la el în chilie, ci şi slujbele bisericeşti rânduite la vremea lor să le săvârşească înaintea lui Dumnezeu cu mare blândeţe şi tăcere şi nicidecum despre nimic lumesc să nu vorbească între ei; fiecare mânca în chilia lui, iar hrana îi era adusă de către un slujitor comun, care intra la el nu pe uşă - acest lucru era interzis cu asprime - ci lăsa mâncarea rânduită pe fereastra construită lângă uşă. Hrana care se aducea nu era aceea pe care o dorea fiecare, ci aceea pe care o poruncea egumenul celui ce administra gospodăria obştii; iar la trapeză se adunau în duminici şi în marile praznice. Lângă fiecare chilie ei aveau chiar sub fereastră câte o grădiniţă; aici se afla şi o găleată de aramă, iar în chiliile lor nu găseai nimic altceva în afara câtorva cărţi şi cămăşi pe care le purtau.
    Unde găseai la ei vreo mâncare deosebită, gustoasă sau băutură sau vreo legumă sau ceva asemănător, care să desfete gâtlejul? Unde exista la ei agonisirea aurului sau a argintului? Unde erau vorbele deşarte sau vorbele urâte sau râsul nemăsurat şi necuviincios? Iar de beţie şi de îmbuibarea peste măsură nici nu auziseră; iubirea de argint şi lăcomia şi dobânzile şi viclenia erau socotite de ei urâte şi blestemate, veşmintele lor erau de pânză, toate albe, desemnând curăţia vieţuirii lor; minciuna şi neascultarea şi împotrivirea pieriseră definitiv de la ei. Unde se vedea la ei lepădarea făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu la tunderea în monahism? Nicidecum nu o vei găsi oricât de mult te-ai trudi, însă nici altă mănăstire pentru strămutare nu cunoşteau - nu aşa cum deseori ne mutăm noi astăzi, în necuviinţa noastră, dintr-o mănăstire într-alta, fiind atraşi de uşurătatea minţii noastre şi încălcând îndemnul Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Care ne-a poruncit în Sfânta Sa Evanghelie: „Şi în orice casă veţi intra, acolo să rămâneţi” (Luca 9, 4), iar nu să vă mutaţi din casă în casă.
    Ce răspuns vom da noi împotriva acestui lucru înfricoşătorului şi nemitarnicului Judecător? Căci El spune tăgăduitor aşa: Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare (Matei 7, 26-27). De aceea suntem fără de răspuns şi vom fi socotiţi de El nebuni, ca cei ce fără minte încălcăm sfintele Lui porunci.
    Să auzim şi despre o altă rânduială, pe care o aveau ei şi care este foarte plăcută lui Dumnezeu şi mântuitoare pentru cei ce au ales viaţa monahală. Cu înţelepciune au văzut ei că, din pricina puţinătăţii celor ce binevoiau să aleagă viaţa monahală îngerească şi datorită scurtimii vieţii omeneşti, dintre cinstitele mănăstiri care existau în acele ţări, unele erau   arhipline de călugări, ieromonahi şi ierodiaconi, iar în altele, dimpotrivă, egumenii şi învăţătorii fiecărei rânduieli monahale duceau lipsă de aceştia. Căci latinii au diferite rânduieli călugăreşti, nu una singură, cum avem noi. Aşadar, ocârmuitorul fiecărei rânduieli călugăreşti separate, care la ei se numeşte general, porunceşte tuturor egumenilor şi conducătorilor mănăstirilor de pretutindeni să se întrunească într-un oraş cunoscut pentru cercetarea şi îndreptarea celor ce contribuie la mântuirea şi vieţuirea călugărilor şi a mănăstirilor lor. La porunca lui, toţi, fără scuză, se întrunesc în acel oraş, pe care îl numeşte el şi în care se adună o mie de oameni, iar uneori se întâmplă să se adune şi mai mult de o mie, şi toţi aceştia sunt oameni învăţaţi în toată filosofia şi înzestraţi cu înţelegerea Scripturilor insuflate de Dumnezeu. Oraşul în care se întrunesc îi hrăneşte tot timpul cât ei locuiesc în el. Aici, adunându-se în fiecare zi cu toţii, cercetează în Dumnezeu cele cu privire la îndreptarea mănăstirilor şi la bunăstarea lor şi, dacă, află că vreo mănăstire duce lipsă de ieromonahi şi ierodiaconi şi simpli călugări, atunci, luând monahi din alte mănăstiri populate, îi trimit acolo cu o epistolă sobornicească. Şi nici mănăstirea aceea, din care  sunt luaţi, nu se mâhneşte şi nu  se împotriveşte, nici aceea în care sunt trimişi nu încalcă hotărârea sobornicească, ci amândouă cu toată  bucuria şi cu toată ascultarea se supun hotărârii soborniceşti: o mănăstire îi slobozeşte cu pace pe fraţi, iar cealaltă îi primeşte cu deplină dragoste frăţească, exact ca pe membrii ei. Şi astfel se dovedesc a fi împlinitoare ale cuvântului Sfintei Scripturi, care spune: Căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei (Ps. 38, 17). O aşa iubire frăţească desăvârşită există la ei şi o aşa bună supunere faţă de ocârmuitorii lor: nimeni nu are nimic al său, ci totul este comun; sărăcia o iubesc ca pe un mare bun duhovnicesc, pe care îl păzesc în linişte şi în toată dreptatea, în statornicia gândurilor şi în afara oricărei iubiri de argint şi lăcomii.
    Astfel, sinodul lor, cercetând acest lucru, îndreaptă şi ceea ce îi priveşte pe egumenii mănăstirilor şi, dacă află despre unii dintre ei că nu ocârmuiesc mănăstirile în chip cuviincios şi după rânduielile şi pravilele hotărâte, pe aceia îi eliberează din funcţii şi îi supun canoanelor cuvenite, şi alegând pe alţii în locurile lor, îi trimit cu scrisori din partea sinodului în mănăstirile încredinţate lor. După ce cercetează cu atenţie şi în chip plăcut lui Dumnezeu toate acestea şi altele asemenea lor şi după ce le îndreaptă împreună, se despart şi fiecare se grăbeşte să ajungă în mănăstirea lui. Iar generalul ales de către sinod, adică observatorul sobornicesc şi vizitatorul tuturor cinstitelor mănăstiri ale ordinului său, cutreieră neîncetat, vizitându-i pe egumenii mănăstirilor şi observă modul în care ocârmuieşte fiecare dintre ei obştea mănăstirii. Dacă acest lucru este făcut cu bunăcuviinţă şi potrivit cu voia lui Dumnezeu, pe acela îl laudă şi îl întăreşte în funcţia sa; iar dacă vreunul nu procedează aşa, pe acela îl schimbă şi îl supune canonisirii şi pune pe altul în locul lui. Prin acest mijloc cinstitele lor mănăstiri sunt orânduite în chip minunat, în toată bunăcuviinţa şi cucernicia călugărească, păzindu-se şi întărindu-se în unirea sfintei iubiri.
    Aşa ar trebui să rânduim şi noi, călugării ortodocşi, egumenii pentru sfintele mănăstiri. Ei să fie aleşi în sinoadele purtătorilor de Dumnezeu părinţi şi nu astfel încât, prin intermediul darurilor de argint şi aur, oferite secretarilor din instituţiile bisericeşti, locurile de egumen să fie ocupate de doritorii acestora, din rândul cărora, în cea mai mare parte, nu sunt deloc învăţaţi în lucrurile dumnezeieşti şi duc o viaţă necuviincioasă, petrecând mereu în beţii şi în îmbuibarea pântecelui, iar călugării care se află sub ocârmuirea lor nefiind luaţi în seamă de ei în nevoile lor trupeşti şi fiind dispreţuiţi în cele duhovniceşti, pribegesc pe drumuri ca nişte oi, care nu au păstor. Vai, vai! Ai milă, Doamne, ai milă!
    Iar dacă unii, fiind orbiţi de iubirea de sine, vor întreba de unde şi cu ce se vor hrăni dacă vor începe să iubească sărăcia desăvârşită, atunci, pentru că ei singuri, de bunăvoie, biruiţi fiind de iubirea de sine şi de iubirea de slavă, îşi închid ochii înaintea adevărului evanghelic, eu le voi spune: „Nu Îl auziţi, oare, bunilor, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care le spune Sfinţilor Săi Ucenici: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 25; 33). Împlinind această mântuitoare poruncă şi această învăţătură, călugării pomeniţi mai sus nu se îngrijesc de modul în care să dobândească bogăţie de bunuri şi averi, de turme de animale sau mari comori pământeşti, aur şi argint. O singură avere îmbelşugată şi comoară nesecată au ei - păzirea sârguincioasă şi împlinirea tuturor poruncilor evanghelice, cu ajutorul cărora repede şi uşor dobândesc cea mai importantă virtute - iubirea pentru Dumnezeu şi aproapele.
    Pentru aceasta ziua şi noaptea se trudesc în studiul Sfintei Scripturi, de care fiind luminaţi, aprind şi mai mult în ei scânteia dorinţei dumnezeieşti şi, fiind îndemnaţi şi călăuziţi de ea, nu pot trece sub tăcere cuvântul cel mântuitor şi învăţător spre slava lui Dumnezeu, ci neîncetat învaţă în biserici, propovăduind harul Domnului şi arătându-le nemăsurata Lui iubire de oameni şi bunătate care se revarsă către aceia care vieţuiesc după Voia Lui, lucrând la mântuirea lor cu frică de Dumnezeu; de asemenea, vestesc şi neîndurata Lui mânie şi furie împotriva celor ce neîncetat mânie prin toate fărădelegile, nedreptăţile şi desfrâul negrăita şi îndelunga Lui răbdare. Arătându-se întotdeauna astfel înaintea poporului, şi având, ca nişte părinţi iubitori de fii, permanenta grijă pentru mântuirea celor mulţi, ei sunt cinstiţi şi iubiţi de toţi oamenii şi de aceea toţi cu mare recunoştinţă şi cu bunăvoinţă le dau hrana zilnică şi celelalte trebuincioase vieţii.
    Însă este bine să vă povestesc şi mijlocul prin care li se dau acestea, căci el slujeşte ca mărturie pentru smerita lor înţelepciune, care nu este puţină. În fiecare zi egumenul mănăstirii slobozeşte doi monahi şi la fiecare pe umărul stâng atârnă un săculeţ de in, iar ei, ajungând în oraş, colindă casele care se află pe o singură stradă şi cer, pentru numele Domnului, pâine pentru fraţi. Şi, umplându-şi săculeţele cu pâine de grâu curat, se întorc în mănăstirea lor. Prin acest mijloc îşi procură ei în fiecare zi hrana necesară, luând la rând străzile oraşului şi cerând milostenie. Însă cine sunt şi cum sunt aceşti călugări care cer? Ei sunt oamenii care mai înainte au fost nobili şi bogaţi şi care, urmând sărăcia Domnului, de bunăvoie devin cerşetori şi nu se ruşinează să slujească nevoilor sfintei mănăstiri, făcând acest lucru fără nici o cârtire şi fără vreo judecată.
    Iar despre smerita înţelepciune a egumenilor lor şi despre buna cuviinţă care există în timpul mesei, cine, auzind, nu se va minuna? Căci în mâinile lor nu se vede sceptrul de egumen - nici în interiorul mănăstirii, nici în afara ei şi nici în timpul săvârşirii dumnezeieştii slujbe; şi nu îi vezi împodobiţi cu veşminte mai frumoase decât ale celorlalţi călugări. Intrând în trapeză şi spunând mai întâi Tatăl nostru, se aşază la rând încet şi cu toată bunăcuviinţa, mâncând pâinea care li se dă, nu în mijlocul trapezei, aşa cum se face, de obicei, acest lucru la noi, ci la rând cu ceilalţi, la marginea mesei; iar pe masă este pusă înaintea fiecăruia o pâine întreagă şi alături un cuţit şi o lingură şi un păhărel gol şi nimeni nu îndrăzneşte înaintea egumenului să-şi ia pâinea sau, tăind-o, să o mănânce. Apoi doi călugări tineri intră în trapeză, ducând fiecare pe o tavă subţire mâncarea pregătită pentru fraţi şi pusă în castroane de cositor. Ei aşază aceste tăvi cu castroane la început înaintea ultimilor călugări, iar de la ei merg mai departe la cei din faţă, timp în care fiecare dintre fraţi îşi ia un castron, iar după toţi călugării îşi ia castronul său şi egumenul; dar încă nu îndrăznesc să se atingă de pâine, până când călugărul care este de rând nu începe să citească cuvântul de folos; iar atunci când el începe, egumenul loveşte de trei ori în clopoţelul care este agăţat înaintea lui şi atunci îşi ia colacul pus în faţa lui. După el, îşi iau colacii şi ceilalţi călugări. În timpul mesei intră călugărul care se ocupă cu vinul, şi toarnă în păhărele vin, începând cu ultimul; dacă este adus şi alt fel de mâncare, atunci slujitorul întotdeauna începe să-l servească pe ultimul călugăr şi apoi ajunge la egumen. După masă, se ridică şi încep să cânte rugăciunile de mulţumire şi aşa, în timpul cântărilor, ies cuviincios, doi câte doi, din trapeză şi intră în biserică, unde îşi încheie cântările de mulţumire. (...)
    După ce am aflat pe ce cale şi de unde îşi procură în fiecare zi pâinea, să auzim acum de unde îşi dobândesc ei şi celelalte lucruri necesare întreţinerii. Din voia lui Dumnezeu, locuitorii oraşelor, datorită marii lor evlavii faţă de ei şi a iubirii pentru vieţuirea lor cea plăcută lui Dumnezeu, le trimit unul un butoi cu vin, altul untdelemn, altul peşte, altul brânză şi ouă; altul, fiind lovit de vreo nenorocire sau prevăzând vreun necaz în viaţa lui, le oferă hrană în fiecare zi, rugându-l pe egumen să le poruncească fraţilor care se află sub ocârmuirea lui să se roage pentru el ca Domnul să-l izbăvească de necazul care îl aşteaptă. Atunci, în timpul mesei, egumenul spune în auzul tuturor: „Acela care ne-a hrănit astăzi, vă roagă să vă rugaţi pentru el ca Domnul să-l izbăvească de necazul şi durerea care îl aşteaptă; rugaţi-vă, aşadar, pentru el cu sârguinţă, fiecare în chilia lui”. Astfel, izbăvindu-se prin cuvioasele lor rugăciuni de necazul care îl aştepta, acela le trimite iarăşi din belşug cele trebuincioase. În chip minunat şi înţelept le-a făgăduit Domnul Cel iubitor de oameni Sfinţilor Săi Ucenici, zicând: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).
    Prin urmare, aceia care caută cu sârguinţă şi potrivit voii lui Dumnezeu împărăţia Lui, adică mântuirea lor şi a aproapelui lor, prin învăţături dese din dumnezeiasca Scriptură se mântuiesc şi pe ei şi pe ascultătorii lor. Atunci, cu dreptate Dumnezeul Cel iubitor de oameni le dă celor ce se mântuiesc belşugul celor trebuincioase vieţii, conlucrând astfel la mântuirea celor mulţi, mântuire pe care El o numeşte alegoric Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă neamurile de pretutindeni Îi sunt date Lui de Tatăl ca moştenire şi stăpânirea Lui marginile pământului, după cum este scris în Psalmul al doilea (v. 8) - de asemenea: Împărăţit-a Dumnezeu peste neamuri (Ps. 46, 8) - atunci cum altfel ar împărăţi El dacă nu prin intermediul credinţei în El şi al îndreptării către El? Căci, fiind Făcătorul şi Proniatorul tuturor, El împărăţeşte întotdeauna; însă împărăţia o primeşte de la Tatăl ca om, aşa cum El Însuşi spune despre Sine în Psalmul al doilea: Iar Eu sunt pus împărat de El (v. 6). Fericiţi sunt aceia care se îngrijesc ca împărăţia cea atât de dorită de Dumnezeu să o sporească neîncetat prin dreptatea Lui, adică prin împlinirea sârguincioasă a sfintelor Lui porunci, şi care neîncetat se trudesc în citirea şi studiul Scripturilor insuflate de Dumnezeu şi în tâlcuirea, cu toată râvna, înaintea oamenilor de rând, a înţelesurilor tainice ale acestora. Şi, alcătuind învăţături pentru aceştia, aduc întotdeauna Stăpânului lor, ca roade, sufletele oamenilor care până atunci au fost prinse de diavol. Pentru aceasta ei vor auzi de la El: Bine, slugi bune şi credincioase, peste puţine aţi fost credincioase, peste multe vă voi pune; intraţi întru bucuria Domnului vostru (Matei 25, 21). 
    Sunt de ajuns cele spuse aici spre slava Domnului nostru Iisus Hristos şi spre folosul, dar, în acelaşi timp şi spre îndemnul la râvnă dumnezeiască a acelora care cu recunoştinţă au ascultat povestirea despre buna credinţă. Acum, însă, auziţi o altă povestire ziditoare de suflet, vrednică de pomenit şi de urmat pentru cei ce dorim cu adevărat să fim bineplăcuţi Domnului nostru.
    În Italia există minunatul oraş Florenţa, cel mai frumos dintre toate oraşele, care se află acolo, şi pe care le-am văzut şi eu însumi. În acest oraş se află o mănăstire care constituie locul de baştină al aşa numiţilor (în latineşte) predicatori, adică a propovăduitorilor cuvântului lui Dumnezeu. Biserica acestei sfinte mănăstiri are hramul Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu, pe care monahii ce vieţuiesc aici îl au ca ocrotitor şi mijlocitor al lor. În această mănăstire, egumen era un ieromonah cu numele Ieronim [Savonarola], de origine şi învăţătură latină, plin de toată înţelepciunea şi raţiunea scripturilor insuflate de Dumnezeu şi filosofia, un mare ascet, înzestrat din belşug cu râvnă dumnezeiască. Acest bărbat plin de raţiunea scripturilor insuflate de Dumnezeu şi, mai mult, de râvnă dumnezeiască, aflând că oraşul Florenţa este puternic lovit de două păcate urâte de Dumnezeu, şi anume: de ticăloasa fărădelege sodomită şi de cămă t ăria unită cu încasarea plină de cruzime a dobânzilor nemăsurate, s-a aprins de râvnă dumnezeiască şi a luat o hotărâre bună şi plăcută lui Dumnezeu: cu ajutorul cuvântului de învăţătură din dumnezeieştile Scripturi să-i  dea oraşului ajutor şi să nimicească definitiv în el aceste necurăţii. Luând această hotărâre, el a început să-i înveţe în biserici pe oamenii lui Dumnezeu prin toate poveţele înţelepte şi prin tâlcuirea cărţilor. În biserica Sfântului Evanghelist Marcu deseori se adunau la el o mulţime de ascultători din rândul locuitorilor nobili şi drepţi ai acestui oraş. În cele din urmă, tot oraşul sa apropiat de el cu dragoste şi l-a rugat să vină şi să înceapă să îi înveţe pe oameni cuvântul lui Dumnezeu chiar în catedrală. Lui i-a plăcut invitaţia şi bunăvoinţa lor şi a început cu râvnă această nevoinţă în Dumnezeu. În fiecare duminică şi în praznicele deosebite, de asemenea, în fiecare zi a Sfântului Post, venind în catedrala unde se adunau mulţimile le dădea învăţături, stând pe un loc înalt, special pregătit pentru acest lucru. Cuvântul lui dura câte două ceasuri, iar uneori se întâmpla ca învăţătura lui să dureze şi mai mult de două ceasuri. Şi atâta influenţă avea propovăduirea lui încât cea mai mare parte a oraşului iubea învăţătura lui puternică şi mântuitoare şi fiecare dintre locuitori se lepăda de obiceiul lui rău şi îndelungat şi de viclenie şi, în acelaşi timp, de desfrâu, de dezmăţ şi de necurăţia trupească, şi devenea cinstitorul curăţiei, şi al fecioriei; iar în locul cămătăriei nedrepte şi în loc să ceară cu cruzime dobânzi nemăsurate, oamenii deveneau imediat drepţi, milostivi şi iubitori de aproapele, iar unii dintre aceştia deveneau urmaşii lui Zaheu, mai-marelui vameşilor pomenit în Evanghelie şi averile agonisite de ei în chip rău şi nedrept le cheltuiau bine, împărţindu-le cu mâinile învăţătorului celor ce se aflau în nevoi. Însă, pentru a nu-i plictisi pe cititorii acestei descrieri vorbind despre toate îndreptările lui, voi spune pe scurt că cea mai mare parte a locuitorilor acelui oraş s-a schimbat şi din adepţii marilor răutăţi au devenit adepţii tuturor virtuţilor demne de laudă.
    Voi povesti, însă, pentru iubitorii virtuţilor o faptă demnă de laudă a unei femei sărace, faptă din care se va putea înţelege puterea învăţăturii insuflate de Dumnezeu a acestui bărbat. Fiul unei văduve sărace a găsit pe stradă o pungă aruncată, în care erau 500 galbeni. El i-a dus această pungă mamei sale; însă ea, văzând-o, nu s-a bucurat pentru faptul că prin această comoară putea să se izbăvească de sărăcia ei cumplită şi nu a ascuns comoara la sine, ci a duso imediat la sfântul învăţător al oraşului şi a spus: „Iată, cuvioase părinte şi învăţătorule, fiul meu a găsit această pungă aruncată pe stradă, ia-o şi, aşa cum ştie cuvioşia ta, să-l găseşti pe cel ce a pierdut-o şi să i-o dai înapoi ca omul acela să nu plângă nemângâiat pentru ea”. Învăţătorul, minunându-se de firea cea iubitoare de dreptate a v ă duvei, după ce a binecuvântat-o, a lăsat-o să plece. Şi după aceea, când şi-a rostit învăţătura în biserică, după ce a încheiat-o, a strigat: „Dacă cineva a pierdut bani, să stea în mijloc şi să spună suma averii pierdute şi semnele pungii şi ziua în care a pierdut-o şi să-şi ia ce este al său”. Atunci cel ce pierduse banii s-a înfăţişat şi i-a spus învăţătorului şi ziua şi suma pierdută şi semnele pungii. „Iată, o tânărule, averea ta”, i-a spus învăţătorul, „iar pe această văduvă săracă să o mângâi atât cât vrei, căci ea te-a izbăvit de marele necaz, pe care l-ai avut”. Şi acela, scoţând cu bucurie o sută de galbeni, i-a dat femeii. Cu cât mai mult merită să fie lăudată această văduvă faţă de aceea care este pomenită în Sfânta Evanghelie pentru cei doi bani, pe care i-a dat în dar lui Dumnezeu? Aceea şi-a arătat firea ei iubitoare de Dumnezeu prin averea care îi aparţinea şi era puţină, iar aceasta şi-a arătat dreptatea şi iubirea ei de oameni prin averea care îi era străină şi era foarte mare.
    Aş putea să vă împărtăşesc şi alte asemenea fapte vrednice de pomenire ale învăţăturii plăcute lui Dumnezeu a acestui bărbat; însă pentru a nu vă plictisi cu prelungirea acestei scrieri, de bunăvoie le voi părăsi şi mă voi îndrepta spre sfârşitul învăţăturii lui, pe care a dobândit-o în cinci ani. Aşadar, jumătate din locuitorii oraşului au dobândit prin el îndreptare minunată şi plăcută lui Dumnezeu; iar cealaltă jumătate a continuat nu numai să nu îl asculte şi să se împotrivească dumnezeieştii lui învăţături, dar au purtat şi duşmănie împotriva lui, lau necăjit, l-au necinstit şi l-au asuprit astfel încât au uns cu murdărie de om balustrada pe care el, de obicei, se sprijinea cu mâinile când stătea şi revărsa înaintea mulţimilor şuvoaiele învăţăturii. Însă el, urmând blândeţea şi îndelunga răbdare a Mântuitorului faţă de toţi, a îndurat totul cu bărbăţie, dorind cu ardoare îndreptarea celor mulţi.
    De aceea, chiar şi pe cei care se aflau în ranguri bisericeşti, însă nu vieţuiau ca apostolii şi nu se îngrijeau de turma Mântuitorului Hristos aşa cum trebuia, nu îi lăuda, ci fără teamă scotea în vileag greşelile lor şi adesea spunea: „Dacă noi am trăi potrivit cu Evanghelia Mântuitorului Hristos, atunci toate popoarele necredincioase s-ar întoarce la Domnul văzând vieţuirea noastră îngerească, şi acest lucru ne-ar sluji mult la mântuire şi la desfătarea bunătăţilor veşnice. Acum însă, vieţuind împotriva poruncilor evanghelice şi nici pe noi îndreptându-ne, nici de alţii îngrijindu-ne să îi călăuzim spre buna credinţă, ce altceva vom auzi de la dreptul Judecător, dacă nu aceasta: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Spunând acest lucru fără sfială şi osândindu-l cu cuvinte şi mai cumplite pe papa însuşi, care se bucura de cinstirea lor deosebită, şi pe cardinalii care se aflau pe lângă el, a dat astfel ocazia pentru o şi mai mare ură şi vrajbă faţă de el din partea celor care încă de la început au urât sfânta lui învăţătură; ei l-au numit eretic şi hulitor şi amăgitor, deoarece şi-a deschis gura sa împotriva sfântului lor papă şi a întregii Biserici romane. Vestea despre acest lucru a ajuns la Roma şi i-a tulburat puternic pe papa şi pe clerul care se afla pe lângă el. S-au tulburat aşa de tare încât i-au trimis o scrisoare sobornicească prin care i-au interzis să înveţe poporul lui Dumnezeu, procedând în acest caz asemenea celor care, în Faptele Apostolilor, spun: Dar ca aceasta să nu se răspândească mai mult în popor, să le poruncim cu ameninţare să nu mai vorbească în numele acesta, nici unui om (Fapte 4, 17). Punându-se astfel de acord, şi oprindu-l s ă propovăduiască, în scrisoarea lor sobornicească au adăugat că, dacă el nu va înceta, atunci va fi blestemat de ei ca eretic. El însă, nu numai că nu a ascultat acest sfat nelegiuit, dar s-a aprins şi mai mult de râvnă dumnezeiască şi scrisoarea lor sobornicească a numit-o nedreaptă şi neplăcută lui Dumnezeu, deoarece îl oprea să-i înveţe în biserici pe credincioşi. De aceea, a început şi mai mult să dea în vileag fărădelegile lor, căci, aşa cum cred eu, nu fără temei, el hotărâse în sine chiar să şi moară pentru buna credinţă şi pentru slava lui Dumnezeu dacă era nevoie. 
    Căci în cine arde focul râvnei pentru Dumnezeu, acela dispreţuieşte nu numai averile şi câştigurile, ci chiar şi viaţa. Despre aceasta Însuşi Domnul mărturiseşte, zicând: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea (Luca 22, 15) şi El a spus aceasta pentru că dorea, ca om, să primească moartea spre slava lui Dumnezeu, Tatălui Său, şi pentru mântuirea oamenilor. Şi cel mai înflăcărat râvnitor al lui Hristos, Pavel, spune: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos; şi iarăşi: căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig (Filipeni 1, 23; 21).
    Însă, pentru că devotaţii papei, nu au încetat să-l ameninţe şi prin orice mijloc să-l abată de la propovăduire, iar el, la rândul lui, a continuat să nu li se supună, neîncetând să dea în vileag nedreptăţile lor, ei au hotărât să-l omoare, ceea ce au şi făcut prin următorul mod: alegând un general al unui ordin monahal, un oarecare cu numele Ioachim, foarte devotat lor, l-au trimis, fiind împuternicit de papa, să îi ia rangul de egumen şi, cercetându-l, să-l dea morţii prin ardere, ca pe un nesupus şi defăimător şi clevetitor al Bisericii romane apostoleşti. Acest Ioachim, ajungând în Florenţa şi arătând înaltei conduceri a oraşului scrisoarea papei, la adus pe Ieronim la judecată şi l-a supus unor torturi cumplite. Pentru că acesta a răspuns cu îndrăzneală la toate vicleniile acelui anchetator nedrept astfel încât judecătorul nu a putut să-l numească vinovat, împotriva cuviosului şi nevinovatului învăţător al oraşului lor s-au înfăţişat martori mincinoşi din rândul nelegiuiţilor, care nu ascultau învăţătura lui, aducând împotriva lui grele şi nedrepte învinuiri. Pe temeiul acestor învinuiri, judecătorii aceia nedrepţi l-au osândit pe el şi pe încă doi bărbaţi sfinţi, colaboratorii lui, la tortură dublă: să fie spânzuraţi pe lemn; iar apoi să se aprindă sub ei focul şi să-i ardă.
    Acesta a fost sfârşitul vieţii acelor trei cuvioşi călugări şi aceasta a fost răsplata pe care au primit-o pentru nevoinţa săvârşită pentru buna credinţă de la cel mai nevrednic papă al lor, Alexandru; căci pe atunci era papă Alexandru, de origine spaniol, care prin toate nedreptăţile şi răutatea i-a întrecut pe toţi călcătorii de lege. Eu, însă, stau atât de departe de acordul cu acei judecători nedrepţi încât cu bucurie i-aş număra pe martirii torturaţi de ei în rândul vechilor apărători ai bunei credinţe dacă ei n-ar fi de credinţă latină; căci aceeaşi râvnă înflăcărată, pe care au avut-o credincioşii de demult pentru slava Mântuitorului Hristos şi pentru mântuire şi îndreptare, eu am văzut-o şi în aceşti cuvioşi călugări. Acestea nu le-am auzit de la altcineva, ci eu însumi i-am văzut pe ei şi deseori am fost prezent la învăţăturile lor şi am văzut în ei nu numai râvnă pentru buna credinţă, asemănătoare cu a celor de demult, ci şi aceeaşi înţelepciune, aceeaşi raţiune şi aceeaşi iscusinţă în Scripturile insuflate de Dumnezeu şi în scrierile filosofice. Însă, mai ales, se distingea prin acestea Ieronim, care timp de câte două ceasuri, iar uneori şi mai mult, stând la catedra de învăţător, revărsa din belşug şuvoaiele învăţăturii, nu din cărţi scoţând dovezi pentru aceste cuvinte, ci din vistieriile uluitoarei sale memorii, în care se păstra toată înţelepciunea dumnezeiască a Sfintelor Scripturi.
    Vă scriu acestea nu pentru a arăta că acea credinţă latină este curată, desăvârşită şi în toate dreaptă - să nu fie în mine o asemenea nebunie! - ci pentru a le arăta ortodocşilor că şi latinii, care cugetă nedrept, au mare grijă pentru mântuitoarele porunci evanghelice şi râvnă pentru credinţa în Hristos Dumnezeu chiar dacă nu au înţelepciune desăvârşită, aşa cum spune dumnezeiescul Apostol Pavel despre neascultătorii iudei: Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă desăvârşită (Rom. 10, 2). Aşa şi latinii, chiar dacă au fost ispitiţi în multe lucruri şi au născocit unele învăţături străine şi ciudate, fiind ademeniţi de marea lor erudiţie în ştiinţele eline, totuşi nu au căzut definitiv din credinţa, nădejdea şi dragostea către Hristos Dumnezeu. De aceea, cei ce se dedică vieţii monahale, îşi rânduiesc cu sârguinţă vieţuirea după sfintele Lui porunci astfel încât buna lor înţelegere, iubirea lor frăţească, sărăcia, tăcerea, negrija (pentru cele lumeşti) şi grija lor pentru mântuirea celor mulţi trebuie să le urmăm şi noi ca să nu fim mai răi decât ei.
    Acest lucru eu îl spun cu privire la împlinirea sârguincioasă a poruncilor evanghelice. Căci aşa cum ei nu pot deveni desăvârşiţi prin împlinirea sârguincioasă a poruncilor Mântuitorului până când nu se vor lepăda de ereziile lor, tot aşa nici pe noi nu ne poate face desăvârşiţi credinţa ortodoxă de una singură dacă nu dobândim împlinirea sârguincioasă a poruncilor evanghelice. Căci Însuşi Domnul spune către cei ce le încalcă: Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă spun? (Luca 6, 46), adică Îmi aduceţi rugăciuni dese şi lungi, iar poruncile Mele le nesocotiţi şi nu le împliniţi cu fapta, aşa cum v-am poruncit. Şi în alt loc Domnul spune iarăşi: Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare (Matei 7, 26).
    Tot din această pricină au fost numite şi acele cinci fecioare nebune şi au rămas în afara cămării cereşti. De asemenea şi cel ce a intrat în cămara cea tainică de nuntă, nefiind îmbrăcat în haină de nuntă, a fost legat de mâini şi de picioare, scos de acolo şi aruncat în întunericul cel mai din afară. La fel şi cei ce se lăudau că în numele Domnului au săvârşit multe semne, au proorocit şi au izgonit demoni, nu vor fi atunci cunoscuţi de dreptul Judecător şi vor auzi de la El: Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii. Niciodată nu v-am cunoscut pe voi (Luca 13, 27; Matei 7, 23). Iar dacă ei au proorocit în numele Domnului, au izgonit demonii din oameni şi au săvârşit multe minuni, atunci El de ce nu îi cunoaşte, ci îi goneşte şi îi numeşte lucrătorii nedreptăţii?
    Răspunsul la aceasta este următorul: chiar dacă au fost aşa şi au săvârşit minuni din voia neştiută a puterii lui Dumnezeu, totuşi, după cum se vede, nu au avut darul dumnezeiesc al iubirii desăvârşite pentru Dumnezeu şi pentru aproapele lor, iubire de care este legată mila dumnezeiască faţă de toţi cei ce au nevoie de milostenie şi ajutor. Martorul nemincinos al acestui lucru este Fericitul Apostol Pavel, care spune: Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte (I Cor. 13, 3). De aceea ei, pentru că nu au dobândit această dragoste dumnezeiască şi mila cea unită cu ea, nu vor fi cunoscuţi de milostivul Dumnezeu şi vor fi goniţi de El ca nişte lucrători ai fărădelegii, căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă (Iac. 2, 13), spune cuvântul lui Dumnezeu. Raiul lui Dumnezeu nu îi primeşte înăuntrul lui pe aceia care, cu toată lăcomia şi cruzimea, îşi ascund în pământ comori de aur şi argint, ci îi respinge, zicând: „Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii, ucigaşii şi închinătorii la idoli şi tot cel ce iubeşte şi săvârşeşte minciuna! Fericit este omul care caută la sărac şi la sărman, adică cel ce îi miluieşte şi le face bine (Ps. 40, 1), iar cel care îi necăjeşte şi îi asupreşte şi îi chinuieşte neîncetat prin încasarea anuală a dobânzilor, acela este blestemat de Dumnezeu şi lepădat şi trimis în focul cel nestins, unde va arde împreună cu bogatul, care îi ura pe cerşetori, în vecii vecilor”. A Dumnezeului nostru este slava, puterea şi stăpânirea în vecii fără de sfârşit. Amin.

Extras din: Tâlcuiri şi sfaturi / SFÂNTUL MAXIM GRECUL / Traducere Florentina Cristea  
Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,  Episcopul Alexandriei şi Teleormanului / Tipărită la Editura Egumeniţă, Galaţi, 2004
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0