25 Aprilie 19

"O supravietuitoare a avortului"

  • 12 Aprilie 19
  • Despre avort
  • 0
    „Sunt adoptată. Mama mea biologică avea 17 ani, la fel şi tatăl meu biologic. Ea era însărcinată cu mine în 7 luni şi jumătate, când a decis să meargă la Planned Parenthood, care este cel mai mare operator de avorturi din lume. Au sfătuit-o să facă un avort salin. Asta înseamnă că din pântecele mamei se extrag cu o seringă până la 250 ml de lichid amniotic cu o injecţie şi în locul lor se injectează o soluţie salină. Acea soluţie îl arde pe copil şi pe dinăuntru şi pe dinafară, mama urmând să-l elimine în 24 de ore.

    Spre spaima şi surpriza tuturor, nu am ieşit moartă, ci vie, după 18 ore, pe 6 aprilie 1977, într-o clinică de avorturi din districtul Los Angeles. Ginecologul nu era de gardă în momentul acela, aşa că nu a avut şansa de a-şi duce la capăt planul legat de viaţa mea, care era moartea. Ar fi trebuit să fiu oarbă, ar fi trebuit să fiu arsă, ar fi trebuit să fiu moartă. Şi totuşi nu sunt. Ştiţi ce este extraordinar? Că ginecologul a trebuit să-mi semneze ceritificatul de naştere! De asemenea, pentru orice sceptic în privinţa celor spuse de mine, pe fişa mea medicală este scris: «născută în timpul unui avort salin».

    Am   întreprins   câteva   investigaţii   în   legătură   cu   respectivul ginecolog. Clinicile lui formează cel mai mare lanţ de clinici de avort din SUA, cu un venit anual de 70 milioane de dolari. Am citit un mesaj de-al lui, acum câţiva ani. Spunea: «Am avortat peste un milion de copii şi o consider pasiunea mea».

    Vă spun aceste lucruri pentru că, doamnelor şi domnilor, ne aflăm într-o bătălie aparte, fie că realizăm sau nu. Este o bătălie între viaţă şi moarte. De care parte sunteţi?

    O asistentă a chemat salvarea şi m-au transferat la un spital, ceea ce este absolut miraculos. În general, procedura în acei ani, şi până în anul 2002, era să iei viaţa supravieţuitorului unui avort prin ştrangulare, sufocare, lăsându-l să moară sau aruncându-l.

    După aceea, am fost plasată într-o casă adoptivă, unde familia şi-a dat seama că nu prea mă plac. Aşa că am fost luată de acolo şi dusă în altă casă adoptivă, una frumoasă, casa lui Penny. În momentul acela, aveam 17 luni, 15 kilograme de masă lâncedă şi diagnosticată cu ceea ce eu numesc «darul paraliziei cerebrale», care a fost cauzată de lipsa de oxigen din creier în timp ce încercam să supravieţuiesc. Ajungând aici, mă simt obligată să întreb: «Dacă avortul este doar o chestiune despre drepturile femeii, doamnelor şi domnilor, atunci unde erau drepturile mele? » Nu era nicio feministă înverşunată care să se ridice şi să ţipe despre cum îmi erau violate drepturile în acel moment! De fapt, însăşi viaţa mea îmi era luată în numele drepturilor femeii.

    Atunci  când  aud  îngrozitorul  şi  dezgustătorul  argument  că  ar trebui să îngăduim avortul deoarece copilul ar putea fi handicapat – câtă groază îmi umple inima! Doamnelor şi domnilor, sunt lucruri pe care le puteţi învăţa numai de la cel mai slab dintre noi. Şi când le luaţi viaţa, dumneavoastră sunteţi cei care pierd, pentru că Domnul are grijă de ei. Însă dumneavoastră sunteţi aceia care veţi suferi pentru totdeauna.

    Şi  câtă  aroganţă!  O  aroganţă  absolută!  Căci  legalizarea  avortului  nu este altceva decât reluarea vechii practici ca cel puternic să-l domine pe cel slab, să determine cine trăieşte şi cine moare. Câtă aroganţă! Nu vă  daţi seama că nu puteţi să faceţi ca propria inimă să vă bată? Nu vă daţi seama că puterea pe care credeţi că o aveţi, nu o aveţi, de fapt? Mila lui Dumnezeu este aceea care vă susţine – chiar şi atunci când Îl urâţi.

    Unii s-au uitat la draga mea mamă adoptivă Penny şi i-au zis:

    «Gianna nu o să fie niciodată nimic!». Foarte «încurajator»! Ea a decis să-i ignore. Lucra cu mine de trei ori pe zi, în fiecare zi, şi am început să-mi ţin capul. Iar ei ziceau: «Ei bine, Gianna nu o să fie în stare de asta, de cealaltă... » Şi, ca să nu mai lungim povestea, la vârsta de 3 ani mergeam cu cadru şi cu proteze. Astăzi stau în picioare aici, în faţa dumneavoastră, şchiopătând puţin, fără cadru şi fără proteze. Cad graţios uneori şi cât se poate de dizgraţios alteori, în funcţie de situaţie. Dar le consider pe toate spre slava lui Dumnezeu.

    Eu cred că din cauză că nu înţelegem cum merg lucrurile, nu înţelegem cât de frumoasă poate fi suferinţa. Nu zic să o cerem de bună voie,  dar,  atunci  când  vine, uităm că Dumnezeu este la cârmă şi că Dumnezeu poate să facă astfel încât şi cea mai mare nenorocire să ne devină folositoare...

    Pentru  o  clipă  aş  dori  să  vorbesc  doar  cu  bărbaţii  din  această sală şi să fac ceva ce niciodată nu se face. Aş spune: «Bărbaţilor, sunteţi făcuţi pentru măreţie.

    Sunteţi făcuţi ca să luaţi atitudine şi să fiţi bărbaţi. Sunteţi făcuţi ca să-i apăraţi pe femei şi pe copii, nu să staţi şi să priviţi în altă parte, în timp ce ştiţi că au loc crime, şi să nu faceţi nimic în legătură cu asta. Nu sunteţi făcuţi ca să vă folosiţi de femei şi să le părăsiţi.
    Sunteţi făcuţi ca să fiţi buni şi măreţi şi binevoitori şi puternici şi să luaţi atitudine. Pentru că... Bărbaţilor, ascultaţi-mă! Am obosit tot făcând eu, o femeie, treaba voastră!»

    O   să   închei   cu   următoarea   mărturisire.   Poate   unii   dintre dumneavoastră sunt puţin deranjaţi că tot ce-am făcut a fost să vorbesc despre  Dumnezeu  şi  despre  Iisus.  Dar  cum  aş  putea  oare  să  merg şchiopătând  prin  această  lume  şi  să  nu-I  dau  toată  inima  şi  mintea şi  sufletul  şi  puterea  lui  Hristos,  care  mi-a  dat  viaţă?!  Sper  că  ceva din ce-am spus v-a fost clar. A venit din inima mea. Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă păzească!”

Extras din cartea: Sarcina neasteptata - Mărturii ?i întâmplări adevărate, aliantapentruviata.ro
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0