17 August 19

O mărturie scrisă cu sânge şi duh…

  • 04 August 19
  • Biserica Ortodoxa, Biserica lui Hristos
  • 0
    Trăim vremuri foarte grele. În numele libertăţii drepturilor celorlalţi ni se cere să trecem cu vederea cuvântul lui Hristos. Şi ne întrebăm: Ce trebuie să facem? Suntem slabi, suntem neputincioşi, dar în acelaşi timp suntem conştienţi de faptul că în viaţa duhovnicească orice greşeală poate fi fatală. Şi ne întrebăm: Cum trebuie să ne mărturisim credinţa? Care este voia lui Dumnezeu cu noi? Ce aşteaptă de la noi Cel Ce Se îngrijeşte de mântuirea noastră?
    Avem trei variante: să păstrăm tăcerea, să acceptăm compromisurile sau să ne asumăm mărturisirea jertfelnică a credinţei în Hristos. Dacă judecăm cu luare aminte, ne vom da seama că, de fapt, prima variantă e o acceptare tacită a celei de a doua. Cel care îşi propune să tacă va sfârşi prin a se teme de adevăr. De multe ori tăcerea nu este o treaptă a curajului, ci a fricii. Sfinţii Părinţi nu au spus că trebuie să fim orbi faţă de apostazia care ne înconjoară.
    Este adevărat însă că există şi o tăcere înţeleaptă. Citim despre ea în vieţile sfinţilor, care nu s-au repezit să meargă în faţa prigonitorilor, ci au aşteptat momentul potrivit pentru ca mărturisirea lor să aibă roade. Nu de puţine ori Hristos Însuşi li S-a arătat şi le-a spus când anume venise acest moment. Numai că această tăcere însoţită de răbdare nu este provocată de frică, ci de dorinţa de a da mărturia potrivită la timpul potrivit.
    Ne rămân deci două mari alegeri: ori acceptăm minciuna, ori mărturisim adevărul.
    Ce să facem? Sunt unii creştini care spun din gură că ar vrea să dea mărturia cea bună, şi tot ei recunosc că faptele lor spun cu totul altceva.
    Este uşor să îi judecăm, considerându-ne mai buni decât ei. Dar suntem oare mai buni? E viaţa noastră o viaţă răstignită, sau nu?
    Cum să Îl mărturisim mai bine pe Hristos? E firesc să ne punem această întrebare. Şi tot la fel de firesc este să căutăm răspunsul nu în cărţile unor închipuiţi mărturisitori creştini, ci în vieţile celor care au cunoscut durerea mărturisirii.
    De mare folos este citirea Vieţilor Sfinţilor. Sufletul prinde puteri citind despre eroismul acestor robi ai lui Dumnezeu ale căror fapte de vitejie le covârşesc pe cele ale celor mai „tari” eroi de filme hollywoodiene. Şi totuşi, ceva ne pune pe gânduri. Diferenţa foarte mare între condiţiile în care avea loc mărturisirea credinţei pe vremea lui Nero şi a celor dimpreună cu el, şi cele în care ar trebui să aibă loc în zilele noastre. Tocmai de aceea vieţile sfinţilor care au pătimit pentru Hristos în vremea diferitelor prigoane din secolul XX ne dau răspunsul de care aveam de fapt nevoie. În ei îi găsim pe fraţii noştri, pe vecinii noştri, pe cunoscuţii noştri. Suntem pur şi simplu vecini de bloc cu mucenicii din Rusia, din Serbia, din Georgia, din România şi din celelalte părţi ale lumii.
    Nu e bine să ascultăm sfaturile înfierbântate ale celor care, fără să îşi fi biruit patimile, ne împing pe noi în rândurile din faţă pentru a primi cununa muceniciei de la înaintemergătorii Antihristului. Plini de mândrie, de o demonică iubire de sine, aceşti sfetnici se autopropun drept vase ale lui Hristos, prooroci ai Dumnezeului profetului Iona într-o lume care se aseamănă din ce în ce mai mult cu o cetate Ninive care refuză pocăinţa.
    Imaginea acestor falşi prooroci este ironizată fidel în unele filme artistice. Nu însă pentru a-i feri pe oameni de ispita de a urma învăţători mincinoşi. Ci pentru a le inocula oamenilor ideea că mesajul acestora este în întregime mincinos. Adică pentru a-i orbi pe oameni printr-o metodă radical opusă: „educându-i” să ia în râs pe oricine spune că sfârşitul lumii este aproape. Nu ar fi exclus ca Hollywoodul să facă un film în care învăţătorii mincinoşi să fie chiar sfinţii Bisericii, precum Sfântul Lavrentie de Cernigov sau Serafim de Viriţa, care au profeţit despre apropierea Apocalipsei. Trebuie deci să fim atenţi nu numai să nu cădem în plasele celor obsedaţi de venirea sfârşitului, ci şi să nu cădem în cursa celor care vor să ne convingă de faptul că Dumnezeu este orb şi nu vede că lumea se află pe marginea prăpastiei; iar diavolul se străduieşte să îi facă vânt...
    Ne punem deci problema: cum ar trebui să Îl mărturisim pe Hristos dacă va începe prigoana contra creştinilor?
    Răspunsul potrivit îl putem afla vorbind cu puţinii bătrâni care mai trăiesc astăzi după ce din pricina numelui lui Hristos au fost prigoniţi sau chiar au fost aruncaţi în lagăre şi închisori de către comuniştii atei. Îl putem afla citind vieţile lor, pline de fapte de curaj, pline de sevă duhovnicească. Sau îl putem afla citind chiar mărturiile acestor eroi ai credinţei. Nu s-au păstrat multe, e adevărat. Eroii nu căutau să dea mărturie scrisă despre virtuţile lor, ci preferau să dea mărturie vie, prin fapte care se întipăreau în ochii şi în minţile privitorilor. Dar, atunci când din rânduiala lui Dumnezeu au aşternut în scris câteva întâmplări, nu au făcut-o pentru a se lăuda posterităţii. Ci au făcut-o pentru a le dărui urmaşilor lor duhovniceşti din puterea lor. Aşa cum Sfântul Ilie i-a aruncat proorocului Elisei cojocul său.
    Dar oare ce avem noi în plus ca să Îl mărturisim pe Hristos? Ştim doar că în prigoana comunistă milioane de creştini s-au lepădat de credinţa lor. Nu oficial, cu declaraţie şi semnătură cum că nu cred în El, ci faptic, refuzând să meargă la biserică de teama represaliilor, refuzând să se spovedească şi să se împărtăşească pentru a nu fi consideraţi retrograzi sau misticoizi. Şi oare noi ne-am purta altfel în faţa prigoanei?
    Mai e încă un motiv de îngrijorare: aproape fiecare cunoaşte măcar un preot sau a auzit de vreun preot care s-a purtat cu nevrednicie atunci când credinţa sa a fost pusă la încercare. Raţionamentul pare simplu: dacă prigonitorii comunişti i-au băgat în închisori pe toţi cei care se împotriveau ideologiei atee, înseamnă că cei care nu au trecut prin închisori au fost într-un fel sau altul acceptaţi tacit de către ateii pe care nu îi deranjau cu nimic, câtă vreme nu aveau curajul de a mărturisi jertfelnic Ortodoxia. (O astfel de generalizare este însă riscantă. În timpul prigoanei comuniste, Dumnezeu a avut robi  care nu au cunoscut întunericul temniţelor sau al lagărelor şi nici nu au murit muceniceşte. Aceştia însă au purtat crucea cea grea a muceniciei nesângeroase, prin rugăciune şi nevoinţe istovitoare.)
    Nu ne este de nici un folos să privim la neputinţele clericilor. Ne este mai de folos să ne ridicăm cugetele spre cei care au luat cununa mărturisirii. Spre cei care ne pot fi cu adevărat modele de curaj, răbdare şi credinţă.
    Părintele Dimitrie Gagastathis este unul dintre marii mărturisitori ai secolului XX. A trăit în Grecia, o ţară pe care fiara comunistă a încercat să o cucerească. Astăzi, la început de secol XXI, în această ţară comuniştii prind noi puteri. De exemplu, în mediul universitar, între studenţi, cel mai puternic şi cel mai activ curent este cel comunist. De aceea mărturia părintelui Dimitrie trebuie privită cu şi mai multă atenţie. Ea ne ajută să înţelegem căror puteri nevăzute le slujesc comuniştii. Dar nu numai atât: ne ajută să înţelegem modul în care lucrează şi alţi duşmani ai Bisericii. Care, chiar dacă se declară duşmani ai comuniştilor, nu sunt cu nimic mai buni decât aceştia. Şi nici mai creştini...

Extras din: Danion Vasile - NOI SFINŢI PREOŢI DE MIR - Cum să ne alegem duhovnicul
Ediţia a treia / Editura Lucman, Bucureşti, 2006
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe