23 Mai 19

O ieşire din Matrix...

  • 28 Aprilie 19
  • Tineri
  • 0
    Părintele Constantin Necula scria undeva: „A existat şi a apărut acum câtiva ani o carte editată de revista Bravo – care probabil vă este cunoscută în editia românească. Un medic, un sexolog, primise sute de întrebări pe parcursul unui an întreg, pe care le-a cuprins într-o carte. Ea este apărută în Editura Bravo. Titlul cărtii era: «Şi cu noi cum rămâne?». Şi întrebau copiii ăia de toate năstruşniciile, încât, la un moment dat, nu ştiai: să mai dai pagina sau să nu mai dai pagina… Nu cumva după colt apare vreo înjurătură sau vreo mizerie, sau vreo pornografie?… Dar ei nu întrebau nimic din toate astea. Mergeau cu limita întrebărilor până acolo unde picau în nebunie deja. Dar întrebarea de pe carte mă obseda în continuare, pentru că n-am găsit cuvântul «Dumnezeu» în 325 de pagini decât o singură dată, în care o fată întreba dacă este păcat să i se întâmple ei ceva înainte de căsătorie. Şi aia era singura întrebare. Şi nici nu era cuvântul «Dumnezeu» acolo. Era cuvântul «păcat», de care eu, aşa, mental, am legat cuvântul «Dumnezeu». Şi m-am întrebat: «Oare chiar atât de mult să fi uitat tinerii noştri de Dumnezeu, încât într-o carte care este scrisă de ei – pentru că erau scrisorile lor către una din cele mai avizate reviste ale lor – să nu apară chiar deloc Dumnezeu?». Şi l-am contactat la telefon pe redactorul revistei şi mi-a spus: «Părinte, îmi pare foarte rău să vă spun, în nici una dintre scrisorile care ne sunt adresate nu apare [cuvântul] Dumnezeu!»”.
    Una dintre ideile pe care le-am auzit deseori, în diferite predici, a fost aceea că în ultimii ani tinerii s-au apropiat în număr mare de biserică. Ideea este încurajatoare, frumoasă, dar nu mai putin falsă. Argumentele aduse în sprijinul ei sunt putine: faptul că în unele oraşe există biserici sau paraclise studenteşti, faptul că există câteva reviste ortodoxe tipărite de tineri, faptul că la multe din conferintele tinute de către părintii mai cunoscuti în centrele universitare sălile sunt arhipline şi, nu în ultimul rând, faptul că tinerii pot fi văzuti la biserică – şi nu numai de Paşti sau de Crăciun.
    Voi demonta rapid aceste argumente: în oraşele în care există paraclise sau biserici pentru studenti, numărul studentilor este foarte mare. Nu e de mirare că într-o metropolă ca Bucureştiul, cu zeci de mii de studenti, există o parohie a studentilor – în imediata vecinătate a Universitătii. S-a pus însă problema ridicării unei bisericute în curtea Facultătii de Drept (acolo era şi Facultatea de Filozofie). Tinerii creştini au avut această initiativă, s-au făcut demersuri, primarul de atunci a promis că se va ocupa el de materialele pentru fundatie, a venit un episcop şi a sfintit locul – hramul ar fi trebuit să fie „Sfântul Ioan Valahul”. Îmi aduc aminte că, pe vremea când eram preşedinte al Ligii Studentilor din Facultatea de Teologie, am avut bucuria de a-i arăta părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa locul care fusese deja sfintit. Ne gândeam că într-un an biserica va fi înăltată, dar… Nu a fost aşa.
    Datorită unui protest al studentilor necredincioşi (în special al celor de la Facultatea de Filozofie, iubitori de „adevăruri” şi nu de Adevăr) care sustineau că o biserică ortodoxă ar călca în picioare libertatea religioasă a tinerilor de alte confesiuni sau credinte, proiectul a fost abandonat. Şi locul care fusese sfintit a fost umplut de buruieni, reintrând în posesia câinilor maidanezi… De ce nu s-a mai ridicat biserica la Facultatea de Drept? Pentru că studentii nu şi-au dorit-o…
    Cât priveşte revistele tipărite de tineri, trebuie spus că tirajele acestora sunt foarte mici, multe întrerupându-şi aparitia după câteva numere.
    Sălile de conferinte se umplu de tineri nu numai la conferintele ortodoxe, ci şi la cele despre yoga, bioenergie şi celelalte rătăciri. E firesc ca la numărul mare de studenti din centrele universitare sălile să fie pline atunci când vorbitorul este cunoscut, indiferent dacă pozitia lui este sau nu creştină.
    Cât despre numărul tinerilor care vin la biserică… cel mai bine pot vorbi tinerii înşişi. Tinerii creştini care se simt ca într-un ghetto în lumea studentească din care Hristos lipseşte aproape cu desăvârşire. Tinerii creştini care sunt sufocati de viata de cămin în care colegii de etaj fac sex scotând sunete care se aud prin peretii subtiri, creând o atmosferă deşăntată, ispititoare…
    Părintele Necula se aştepta să găsească cuvântul Dumnezeu în scrisorile trimise de tineri revistei Bravo. Dar Dumnezeu pur şi simplu este exclus din vietile celor mai multi dintre tineri, sau este prezent doar ca un obiect de decor. Pentru aceşti tineri majoratul înseamnă intrarea într-o lume a păcatului şi nu o maturizare trupească, intelectuală sau sufletească… Nu al tuturor, dar al multora dintre ei. Este un univers pe care îl cunosc putini părinti, putini duhovnici chiar, şi putini profesori. Putini dintre adulti, care se miră când află cu stupoare că fiul lor consumă droguri sau că fiica lor a făcut un avort.
    Fusesem chemat odată să tin o conferintă la un liceu din Vâlcea. Când le-am întrebat pe profesoarele de religie de acolo cât de strânsă este legătura elevilor cu Biserica, una dintre profesoare – care este preoteasă – mi-a spus că unele fete din clasa a XII-a făcuseră avorturi. Cealaltă profesoară, care preda şi ea la alte clase a XII-a, a  întrebat-o mirată de unde ştie asta.
    „Pentru că vorbesc cu ele. Pe lângă programa de religie, care contine multe lucruri plictisitoare pentru ei, încerc să discut cu copiii lucruri care îi privesc direct. Şi, în pauze, am discutii fată către fată, în care ei îmi spun şi lucruri strict personale despre viata lor.”
    Cealaltă profesoară era vizibil mirată. Aveam în fata ochilor două profesoare, dar una dintre ele trăia în Matrix. Nu din aceeaşi matrice din care se străduia să iasă Neo, alături de Morpheus şi de Trinity; ci în altă matrice, mai banală - dar nu mai putin periculoasă. Adică respectiva trăia cu mintea într-o lume paralelă, în care existau foarte multi elevi care duceau o viată curată, elevi din ale căror vieti lipseau perversiunile, avorturile, masturbarea… Şi profesoara nu era singura sclavă a acestei matrice. De altfel, multi părinti preferă să creadă că fiii lor duc o viată morală numai pentru că alternativa i-ar îngrozi. Nu se simt în stare să sufere şocul puternic pe care realitatea vrea să îl lase la uşă. Şi atunci preferă să considere că au copii „de exceptie”, copii liniştiti, cuminti, care „nu sunt ca ai vecinilor” sau ca altii din cartier. Aceşti părinti se străduiesc să ofere educatia optimă fiilor lor, numai că pur şi simplu perceptia pe care o au despre copiii lor este deformată.
    Aş compara situatia lor cu aceea a unui poet care credea despre sine că este genial, deşi în realitate era lipsit de talent: 
    „(…) nu împlinise nici douăzeci de ani când începu să se creadă aşa de mare cum nu sunt nici poetii celebri, cu foarte multe versuri şi cu părul alb! Şi ca să pară şi mai mare, poetul nostru se urcă într-un turn înalt – nu ştiu dacă era din lut sau din fildeş – şi începu să citească dintr-un carnetel. Câtiva trecători s-au oprit şi l-au ascultat, dar cei mai multi şi-au văzut liniştiti de drum. Unul, e drept, cu părul alb, după ce a ascultat, neîntelegând nimic, l-a rugat pe poet să traducă cele citite. Supărat, poetul a răspuns: «Cum să traduc? Doar am citit în limba pe care o ştie aici toată lumea. Dacă n-ai înteles, înseamnă că tu eşti vinovat, eşti un incult. Poeziile mele nu sunt adresate tie, ci oamenilor culti care se vor naşte peste veacuri sau care    s-au născut, poate, pe alte planete». Şi poetul nostru, în trufia sa, a cerut să i se înalte şi mai sus turnul în care îşi scria poeziile.
    E lungă această poveste, dar se spune că la un moment dat poetul a coborât cu mare alai din turn şi s-a dus – nu ştiu dacă călare sau pe jos, deoarece pe atunci nu existau nici tramvaie, nici autobuze, nici autoturisme personale… – la omul care pe atunci se ocupa cu transcrierea diferitelor acte şi lucrări. Acolo, ce să vezi, poetul a dat peste cel care îl ascultase şi îi ceruse să îşi traducă poeziile pentru ascultători. Privindu-l de sus, deşi acum se afla pe pământ, poetul i-a spus: «Am venit să-mi transcrii poeziile în cincizeci de exemplare şi, deoarece aceasta o să dureze mai mult, să-mi plăteşti imediat drepturi de autor». Omul acela s-a uitat în sus la poet şi i-a răspuns: «Dar bine, omule, cum vrei să îti transcriu atâtea exemplare când cititorii culti pentru care scrii nu s-au născut? Pentru un singur cititor, care eşti tu însuti, e suficient exemplarul pe care îl ai. Dacă totuşi doreşti să îti transcriu în cincizeci de exemplare poeziile, atunci te rog să îmi plăteşti pentru munca pe care o depun». La acest răspuns, poetul s-a simtit tare nedreptătit, a plecat supărat, s-a urcat din nou în turnul său şi a început din nou să plângă că este neînteles de ceilalti”.
    Ei bine, la fel de neînteleşi şi de „geniali” sunt multi dintre pedagogii zilelor noastre – fie ei părinti, bunici, unchi sau profesori. Îşi imaginează că sunt în stare să scrie tratate de educatie, când de fapt nu fac altceva decât să îi agaseze pe tineri cu şabloane plictisitoare şi neconvingătoare. Asta pur şi simplu pentru că lucrurile şi vremurile s-au schimbat, şi nu foloseşte la nimic să îi convingi pe tineri să înlocuiască raveul cu tango-ul…
    Cred că adultilor nu le este de folos să-şi bage ca strutul capul în nisip. Trebuie să îi luăm pe tineri aşa cum sunt, şi nu cum ne-ar plăcea nouă să fie. Trebuie să îi cunoaştem şi să îi iubim, chiar dacă pur şi simplu căderile lor ne şochează, ne rănesc, ne doboară. Trebuie să îi ajutăm să trăiască nu după normele noastre, nu după principiile noastre (de altfel, ei îşi iubesc prea mult libertatea pentru a se lăsa îngenuncheati de predici moraliste), ci după voia lui Dumnezeu. Pentru că în timp ce o viată plină de restrictii îi sufocă, o viată în Hristos îi împlineşte. Şi atunci, gustând o fărâmă din adevărata libertate, se vor lupta singuri pentru a o câştiga pe deplin.
    Deocamdată, profesorii şi părintii care au trăit în Matrix ar trebui să nu se mai mire de ce nu au avut parte de roadele pe care le-au aşteptat în zadar… Poate că nu au fost în stare să îi ajute pe tineri să înteleagă că Hristos îi iubeşte, şi că îi aşteaptă…

Extras din: Danion  Vasile - Tinerii şi sexualitatea - PĂCATE  NOI,  PĂCATE  VECHI
EDITURA EGUMENITA
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe