23 Octombrie 18

O chemare la Ortodoxie

  • 28 Iulie 18
  • Biserica Ortodoxa, Biserica lui Hristos
  • 0
    În calitate de traducător şi convertit (că tot a venit vorba de convertiţi) de la catolicism (că tot se vorbea de confesiuni), vreau să spun doar câteva cuvinte despre părintele Serafim şi despre învăţătura sa, ceva ce m-a mişcat. Sigur, întreaga sa operă este mişcătoare, dar, oare cât ne rămâne în inimă din ea? Iată câte ceva din ce m-a impresionat pe mine. Ea este destul de simplă şi foarte bine prezentată de el însuşi. De fapt, nu este o simplă învăţătură, ci chiar propriul său suflet, transpus în cuvinte, propria lui raportare la Dumnezeu, aşa cum chiar el spune aici [în Ne vorbeşte părintele Serafim Rose – Scrisori - n.n.] despre cuvintele sale: „mai mulţi mi-au spus că cuvintele mele le-au mers direct la inimă. Că trebuie să se adâncească mai mult în credinţă, fără să se împiedice de elementele exterioare”. Problema „elementelor exterioare” apare de mai multe ori în scrisori, apare şi în celelalte cărţi dar sub o altă formă şi cu alţi termeni.
    Părintele Serafim are un cuvânt care pe mine personal m-a răscolit, aşa-zicând, mi-a întors fiinţa pe dos, la fel cum spuneau unii dintre iudei despre Sfinţii Apostoli (în Faptele Apostolilor) că au întors lumea pe dos. Acest lucru cred că a urmărit şi părintele Serafim: lumea este întoarsă pe dos, ea trebuie întoarsă şi aşezată într-o poziţie normală sau, aşa cum ziceau opozanţii Sfinţilor Apostoli, respectiv ai părintelui Serafim, că asta ar însemna întoarcerea ei pe dos.
    Pe mine, cel care m-a întors prima dată pe dos a fost părintele Cleopa. M-a luat, aşa-zicând, de mijloc şi m-a aruncat în staulul Ortodoxiei, pentru că a fost un cuvânt „care a mers la inimă”, a fost un cuvânt care a venit direct de la Dumnezeu. Prin el - prin părintele Cleopa - sau prin părintele Serafim, L-am simţit pe Dumnezeu mai aproape. L-am simţit pe Dumnezeu vorbind direct omului. Chiar înainte să fiu ortodox, cunoşteam destule lucruri despre Ortodoxie, ştiam cât de depărtaţi erau catolicii de dreapta credinţă, citind teologii ruşi, citindu-l pe părintele Stăniloae ş.a.m.d., cunoscând elementele exterioare, cunoscând adevărul (mai puţin cel trăit – Adevărul - Persoană) şi crezând în el, dar, cu toate acestea, nu treceam la Ortodoxie. Sigur, cărţile pe care le citeam aveau ceva din Duhul Cel Sfânt al acelor teologi sau părinţi, dar parcă nu mi se adresau personal (deşi erau scrise pentru toţi). Pur şi simplu nu vedeam persoana scriitorului, cu toată expresia sa de trăitor al Ortodoxiei. Mă întrebam de ce, de ce nu trec până la urmă la Ortodoxie. De ce? Pentru că vedeam mai mult o Ortodoxie a minţii (fie ea în Tradiţie patristică sau biblică), care nu cutremura fiinţa din temelii, întorcând-o spre Hristos. În biserica catolică rosteam Crezul fără Filioque, osândeam erorile catolice (au oare vreun număr?), începeam să fiu, oarecum, un ortodox în catolicism. Era problema elementelor exterioare. Mi se spunea că Ortodoxia e aşa şi pe dincolo, or n-am văzut pe cineva, pe cineva cu cuvinte mergătoare la inimă, cuvinte ce răstoarnă suflete, aşa cum era răvăşit cu totul sufletul iudeilor care Îl ascultau pe Hristos. Citisem puţin din părintele Cleopa, dar nu m-a convins prea mult. Văzusem o casetă video cu el, văzusem una şi cu părintele Stăniloae, cuvintele    mi-au mers la inimă şi au zdrobit acel zid care o împrejmuia.
    Problema convertirii nu trebuie pusă foarte mult confesional, trasând nişte graniţe între confesiuni, că noi suntem ortodocşi şi ceilalţi sunt catolici sau heterodocşi ş.a.m.d. Problema stă în raportarea la Dumnezeu. Nu suntem noi responsabili că suntem ortodocşi, sau cei care sunt catolici sunt responsabili şi vinovaţi sau nevinovaţi că sunt catolici. Pur şi simplu, aşa am ajuns, aşa a vrut Dumnezeu, deşi nu poate fi vorba, bineînţeles, de o alegere arbitrară. Dintr-un paradox, cum s-ar spune. Răbdarea lui Dumnezeu, Providenţa lui Dumnezeu. Părintele Serafim a ajuns la Ortodoxie printr-un paradox providenţial, sau „existenţial”. Aş putea spune, din scrisorile lui, [că a ajuns] mişcat foarte mult de cuvântul Sfântului Episcop Ioan Maximovici. Numele lui se regăseşte adesea în Scrisori; Părintele Serafim vorbeşte despre el, vorbeşte despre rugăciunea pe care o îndrepta către el şi spunea că încearcă să meargă pe aceeaşi linie. Totuşi nu era singura personalitate pe care o urma, mai erau şi alţi episcopi, numele lor fiind pomenite de asemeni în Scrisori.
    A doua chestiune pe care aş vrea să o ating este problema unei mentalităţi pe care el încerca să o trăiască, o mentalitate, spune el, de catacombă. Această afirmaţie m-a impresionat foarte mult şi, după cum ştiţi, el s-a adâncit sau a „coborât” în pădurile Californiei, în catacombele Californiei dacă vreţi, unde a încercat să se întoarcă, oarecum, la cugetul Părinţilor, la acel cuget rupt de lume dar făcut una cu lumea, una cu adevărata fire a lumii. Dacă noi suntem în lume, să nu credem neapărat că o şi cunoaştem. Adesea relaţiile dintre noi sunt exterioare, deşi trăim împreună, paradoxal, ne „ascundem” unii de alţii, vorbim mai mult de obiectele care ne înconjoară, iar creştinii de astăzi – printre care cred că mă număr – numiţi de Cuviosul Paisie Aghioritul „fierturi” – discută despre unele rânduieli bisericeşti şi „aspecte” bisericeşti, care merită, chipurile, mare atenţie.  În acest sens, apropos de această mentalitate, el vorbea – cred că pe sute de pagini – despre atitudinea creştinilor faţă de lume. Acest lucru m-a răscolit foarte mult. Pur şi simplu, recitind traducerea pe care am făcut-o, m-a cuprins o deznădejde profundă. Mă întrebam: Oare ce fel de credincios mai sunt? Oare mai sunt creştin? Oare ce pot face mai departe? Vorbea, de exemplu, despre lipsa de vlagă a ortodoxiei, despre creştinii ortodocşi, care au ajuns la o comoditate foarte mare etc. Aici ne ducem cu gândul, bineînţeles, la Cuviosul Paisie Aghioritul, şi cei care l-au citit pot face foarte multe paralele între cei doi autori. Acest lucru m-a răscolit foarte mult şi am ajuns la concluzia că cuvintele lui nu sunt nişte simple analize sau păreri împodobite cu exemple sau citate patristice, sunt nişte cuvinte pe care tânărul sau adultul frământat, omul dezorientat, căruia Îi este frică de Dumnezeu, care-L caută pe Dumnezeu cu „disperare”, le primeşte cu toată inima. Ele emană o putere care poate sparge inimi împietrite, au caracterul unor cuvinte care pătrund şi zdrobesc inima. Şi mi-am zis: după atâtea lecturi, după lectura părintelui Stăniloae sau a părintelui Cleopa, Paisie Aghioritul ş.a.m.d., până când voi continua să citesc, să mi se frângă inima şi, după aceea, să se împrejmuiască la loc cu zidul cel vechi, cu omul cel vechi. Oare câţi Părinţi buni ne va mai da Dumnezeu în aceste vremuri de pe urmă? Poate că tot mai puţini, deoarece tot mai puţini sunt şi aceia care îi ascultă. Şi m-am gândit şi la afirmaţia Mântuitorului: Du-te şi nu mai păcătui, ca să nu-ţi fie ţie mai rău! Aceasta este o afirmaţie foarte gravă şi care ne responsabilizează foarte mult. Dacă pe aceşti părinţi sfinţi, poate ultimii din secolul XX, nu-i vom asculta, nu vom asculta cuvintele lor cu putere, cuvintele lor foarte aproape de noi, foarte aproape de problemele noastre, ce vom face mai departe? Vom rămâne doar cu nişte lecturi? El vorbea într-un studiu - Cum să-i citim pe Sfinţii Părinţi - pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să-l traduc - despre lecturile patristice, fiind împotriva lecturii dezordonate a Părinţilor, care nu duce altundeva decât la  rătăcire. El se referea şi la acei editori de texte patristice şi la absurdităţile pe care aceştia le debitează. Din nefericire, şi în spaţiul românesc există acest tip de editori, care, în vremurile de pe urmă aflaţi, departe de a încerca să propovăduiască pe Hristos prin ceea ce publică, editează simple texte - adesea fără nici o binecuvântare – întru promovarea unei ortodoxii a minţii, bazată pe „acurateţea filologică” a textelor şi mai puţin pe Duhul pe care acestea Îl conţin.  
    Cineva spunea că, dacă vom citi cutare părinte (dându-l ca exemplu la întâmplare pe Sfântul Simeon Noul Teolog), ne putem realmente îndrăci, batjocorind cuvântul Domnului, cum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul despre astfel de cititori, şi făcând o teologie a demonilor.
Poate că cea mai mare luptă a părintelui Serafim a fost împotriva unei astfel de teologii. Studiul amintit şi Scrisorile ne dau nenumărate exemple. Prin urmare, atât el cât şi ceilalţi părinţi sfinţi pe care ni   i-a dat Dumnezeu în aceste vremuri de pe urmă nu trebuie să rămână o lectură oarecare, ci trebuie urmaţi degrabă. Dacă nu îi urmăm, fie ne vom trezi ortodocşi „autentici” trăind o îndoielnică ortodoxie a minţii - după cum spunea părintele Serafim - fie, după cuvântul Mântuitorului, ne va fi nouă mai rău...

Ştefan Francisc Voronca (traducător) / (din volumul Semnele sfârşitului lumii, Editura Egumeniţa, 2004)
Taguri: LA, CHEMARE, Ortodoxie
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0