21 Ianuarie 18

Necesitatea refacerii Unitãtii Bisericii

  • 15 Decembrie 17
  • Biserica Ortodoxa, Biserica lui Hristos
  • 0
    Refacerea Unitãtii Bisericii este o datorie si o misiune, pentru cã aceasta o vrea Însusi Mîntuitorul atunci cînd se roagã: "Ca toti sã fie una, dupã cum Tu, Pãrinte, întru Mine si eu întru Tine, asa si acestia în Noi sã fie una, ca lumea sã creadã cã tu M-ai trimis" (Ioan 17, 21). Dezbinarea Bisericii este condamnatã si de Sf. Apostol Pavel de nenumãrate ori: Ef. 4, 4-6; Filip. 2, 2-4; etc. Despre Unitatea Bisericii avem nenumãrate referiri si la Sfintii Pãrinti, în special la Sf. Ignatie Teoforul, Policarp al Smirnei, Irineu de Lion si Ciprian al Cartaginei. Cel din urmã spune astfel: "Mireasa lui Hristos este curatã si neprihãnitã, nu poate fi adulterã, o singurã casã cunoaste, cu o castã pudoare pãzeste jurãmîntul unui singur pat (Os. 1, 1-2)". Cine pãreseste Biserica lui Hristos nu va avea rãsplatã de la El, cãci devine un strãin, un profan, un dusman. "Cine nu are ca mamã Biserica nu poate avea ca Dumnezeu ca tatã" (Sf. Ciprian, Despre Unitatea Bisericii Universale, cap. 6); si tot el învatã în continuare: "Cãmasa Domnului Iisus Hristos n-a fost tãiatã si împãrtitã în mai multe bucãti, ci s-a tras sorti pentru ea, ca sã fie primitã întreagã si cel ce se îmbracã cu ea s-o aibã fãrã vreo lipsã si neîmpãrtitã cu altcineva. Cãci spune Sf. Scripturã: "Iar cãmasa, fiindcã nu era cusutã, ci fãcutã de sus pînã jos dintr-o singurã tesãturã, au zis între ei: sã n-o sfîsiem, ci sã tragem sorti pentru ea, si cui va cãdea a lui sã fie" (Ioan 19, 23-24). Ea avea acea unitate venind de sus în jos: adicã venind de la Tatãl ceresc si nu putea fi sfîsiatã de cãtre cel ce avea s-o foloseascã, fiindcã era una si indivizibilã prin formatia ei. Nu poate îmbrãca ves-mîntul lui Hristos cine scindeazã si divide Biserica lui Hristos" (Ibidem, cap. 7).

    Deci, Dumnezeu vrea ca Biserica sã fie Una, Dar aceastã unitate oamenii o privesc diferit. Unii zic cã si biserica Romei face parte din Biserica Una si separatia lor este doar la suprafatã. Aceastã pãrere este sustinutã de un sir întreg de teologi rusi ca: Alexei Homeacov, Nicolai Afanasiev, Gheorghii Florovski si Alexandr Smemann.

    Alti teologi, precum arhiepiscopul Serafim (Sobolev) si teologul Alexandr Gusev sustin cã Biserica a fost dintotdeauna una si unitarã si niciodatã n-a existat vreo dezbinare în corpul ei, ci a avut loc doar o "desprindere de organismul ei a unor elemente strãine [eretice], exact cum se întîmplã în permanentã în trupul nostru" (A. Gusev, "Starocatoliceskii otvet").

    O adevãratã lãmurire a acestei probleme aduce pãrintele prof. Dumitru Stãniloae, atunci cînd spune: "Mãdularul este egal totului, dar numai în cadrul totului. Se poate merge mai departe: mãdularul nu e mai putin necesar totului decît totul mãdularului, dar se întelege nu în sensul cã fãrã unul sau mai multe mãdulare ar înceta sã mai fie un tot, ci în sensul cã totul nu poate exista fãrã mãdulare în principiu, aceasta se aratã în faptul cã nici totul nu existã înaintea mãdularelor, nici mãdularele înaintea totului, ci ambele încep sã existe odatã, asa cum oul, oricît de nediferentiat la început, cuprinde în sine virtual toatã diversitatea sa. Cînd a luat nastere la Ierusalim prima comunitate, ea a avut caracterul totului. Dar îndatã ce s-au nãscut încã douã-trei comunitãti, ele aveau nevoie de unitatea totului (comuniune) pe care îl constituiau si totul avea nevoie de ele". Prin urmare, "Universalitatea Bisericii întemeiatã pe recapitularea tutror în acelasi Hristos si pe lucrarea aceluiasi Duh în toti se manifestã empiric prin mãrturisirea aceleeasi credinte, pãstrate neschimbate de la Apostoli. În acest sens totul eclesial "rãmîne ca orice organism, continuu fidel" sie însusi. În aceasta se aratã nu numai unitatea si integritatea Bisericii dintr-o localitate, ci unitatea Bisericii de pretutindeni si de totdeauna" (D. Stãniloae, Biserica Universalã si soborniceascã, în "Ortodoxia" 2/1966).

Din aceastã învãtãturã de credintã a pãr. D. Stãniloae desprindem douã lucruri:

1. Biserica este Una de la Cincizecime. Dacã cineva se alipeste acestei unitãti sau se dezlipeste de ea, Unitatea în Sine nu este afectatã. 
2. Dezlipirea de unitatea Bisericii se produce automat atunci cînd se denatureazã Învãtãtura de credintã a Bisericii Celei Una, iar alipirea la Biserica Cea Una se poate realiza doar prin renuntarea la învãtãtura gresitã si conformarea cu adevãrul universal al Bisericii. 
Acelasi lucru îl desprindem si din forma simbolului de credintã. În el avem mai întîi expusã despre Tatãl, Fiul Cel de o fiintã cu tatãl si nãscut din tatãl si Sf Duh Purces numai din Tatãl, nu si din Fiul, cum zic apusenii; si numai dupã aceea se spune «Si întru Una Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã…», deci este nevoie ca mai întîi sã avem aceeasi cu privire la persoanele Sfintei Treimi si numai atunci putem avea o singurã bisericã, cãci «învãtãtura de credintã sau mãrturisirea aceleasi credinte apostolice, luatã în totalitatea ei declarativ-practicã este criteriul Bisericii universale adevãrate. Învãtãtura identicã, spune pãr. D.Stãniloae, e un inel de legãturã universalã. Acesta e criteriul empiric vizibil cel mai cuprinzãtor în care se cuprinde însãsi Biserica. Cãci biserica nu se poate defini numai ca comunitate ce se împãrtãseste de Domnul (dupã cum credea în mod gresit N. Afanasiev), chiar dacã aceasta ar reprezenta momentul culminant al ei, ci si ca comunitatea celor ce s-au botezat pe baza aceleeasi credinte apostolice în Cuvîntul lui Dumnezeu cel întrupat, rãstignit si înviat, înãltat la ceruri, care va veni sã judece viii si mortii, trecînd pe cei drepti dupã învierea lor cu trupul în Împãrãtia Cerurilor» (Ibidem).

    Deci nu ne putem uni, ba nici nu ne putem ruga, spune canonul 33 de la Laodiceea, cu cei ce nu mãrturisesc acelasi adevãr neschimbat si care a fost «dat sfintilor odatã pentru totdeauna» (Iuda 3).

    În ce priveste primirea sau excomunicarea eterodocsilor din sînul Bisericii, Sf. Pãrinti s-au folosit atît de acribia (strictetea ) canoanelor, cît si de iconomia lor. În prezent, prin avîntul pe care l-a luat miscarea Ecumenicã, nu se prea tine cont de prevederile stricte ale Sf. Pãrinti si aceasta este în primul rînd o încãlcare a canoanelor, iar în al doilea rînd duce la sminteala «mãdularelor slabe» ale Bisericii. Desi biserica foloseste principiul iconomiei, iar Biserica Ortodoxã nici nu reboteazã, nici nu rehirotoneste pe romano-catolicii întorsi la ortodoxie, Tainele lor, afirmã pãr. Prof. D. Stãniloae, nu sînt valabile, adicã nu au har lucrãtor, pînã ce acestia nu se întorc la Biserica-Mamã. (Dogmatica, vol.3). Hotãrîrea privind aplicarea iconomiei la întoarcerea romano-catolicilor, a fost luatã la o întrunire a ortodocsilor de la Constantinopol în 1718 sub patr. ecum. Ieremia al III-lea, dar acest lucru era fãcut la Kiev încã din 1646 sub mitropolitul Petru Movilã. Si aceasta tocmai în scopuri misionare, dar nu pentru agravarea sau evidentierea rupturii ce s-a fãcut.

    O adevãratã claritate în ce priveste pozitia ce ar trebui s-o aibã Biserica ortodoxã în legãturã cu aceasta, o aduce patr. Serghie al Moscovei prin publicatiile sale din anii treizeci. Pe atunci el spunea: « Biserica nu considerã pe eterodocsi ca ceva de sine stãtãtor si cu totul strãin pentru ea, în rînd cu cei de alte religii, cã eterodocsii sînt în esentã o categorie de cãzuti si penitenti; cãzutii sînt scosi de la comuniunea în taine (deci nu le pot primi pînã nu se întorc), iar unii si în rugãciuni, dar totusi ei se aflã încã în bisericã si sub lucrarea ei. Eterodocsii sînt mai înstrãinati de Bisericã, desigur, decît cei cãzuti; ei nu numai cã pãcãtuiesc, ci si contestã biserica si lupta împotriva ei. Cu toate acestea, relatia Bisericii cu ei rãmîne aceeasi ca si în general cu cei cãzuti, scosi de la Sf. Împãrtãsanie si de la comuniunea rugãciunii, dar nu cu totul strãini pentru bisericã. Calea spre restabilirea comuniunii pierdute si prin aceasta si mîntuirea vesnicã, e pentru cei cãzuti din comuniune aceeasi ca si pentru orice cãzut. Ei trebuie nu numai sã-si recunoascã gresalele înaintea Bisericii (adevãrate), ci si sã primeascã iertare de la Bisericã, care singurã are putere de a lega si a dezlega» (Patr. Serghie, Jurnal Moscovscoi Patriarhii nr. 23-24/ 1934).

    Din cele relatate conchidem cã Biserica ortodoxã trebuie sã mãrturiseascã adevãrul ortodox si în spatiul crestin eterodox, dar trebuie sã-si pãstreze în acelasi timp identitatea Bisericii celei Adevãrate si una. Chiar dacã putem trece cu vederea unele lucruri ce tin de formele exterioare si care, dupã cum spune teologul S. Bulgacov, «Sînt create de oameni si pentru oameni», nu putem trece peste dogme, punînd adevãrul nostru alãturi de orice minciunã ereticã. Desigur, unii spun cã romano-catolicii (sau chiar protestantii), nu sînt eretici, ci doar schismatici, afirmatie fãcutã destul de des în cadrul, (sau în afara) conferintelor Miscãrii ecumenice, dar aceasta nu e nici pe departe asa. Schisma înseamnã rupere, dar care nu are în vedere si alterarea adevãrului dogmatic, ci este vorba mai mult de orgoliu si principii care ar putea fi depãsite prin dragoste si întelegere; dar din moment ce latinii au oficializat dogma ereticã «Filioque» (lzon, 1274), apoi multe alte învãtãturi gresite la conciliul din trident, ei au devenit eretici, de rînd cu macedonenii care de asemenea greseau în privinta Persoanei Sfîntului Duh; ei s-au opus în contradictie atît cu Traditia Bisericii, cît si cu Sf. Scripturã, lucru pe care nici un Sf. Pãrinte nu l-ar fi accepat ca fiind normal si posibil de trecut cu vederea.

    În prezent, sub masca unei false iubiri crestine si în baza unui moralism occidental lipsit de spirit autentic crestin, se cam trece peste dogme si mai ales peste formularea concretã si strictã a lor. Se încearcã , printr-un înalt spirit speculativ, de a se da asa-numitele «declaratii comune» privind anumite învãtãturi de credintã crestinã, fãrã a se accentua prea mult deosebirile atît de mari dintre aceste confesiuni crestine. Totul se bazeazã pe o formulare cît mai scolasticã a învãtãturii, încît sã poatã împãca toate taberele. Pînã la sfîrsit nu se rezolvã nimic, cãci Dumnezeu nu vrea o realizare a unirii crestine bazatã pe relativism si interese politice sau materiale. N-a vrut o astfel de unire nici la Sinodul de la Constantz (1414-1418), nici la cel de la Ferara-Florenta (1438-1439). Cãci si atunci, ca si acum, se uitã de faptul cã «Adevãrul nu este conciliabil!» (S. Bulgakov, Lumina neinseratã).

    Poate cã ar trebui sã avem mai multã tãrie a credintei si mai multã bãrbãtie pentru a apãra ceea ce au apãrat si Sfintii, adicã credinta Apostolilor. Nimic nu trebuie sã ne momeascã: nici cãlãtoriile în occident, nici dolarii occidentalilor. În acelasi timp, nu trebuie sã fim nici absurzi si nici exclusivisti. Noi detinem credinta adevãratã, dar avem în acelasi timp, datoria sfîntã de a o împãrtãsi si altora, cãci «cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mãrturiseste spre mîntuire» (Rom. 10, 10).

    Fie ca Dumnezeul pãcii si al iubirii care are vointa vesnicã ca «tot omul sã se mîntuiascã si la cunostinta adevãrului sã vinã» (1 Tim. 2,4), sã ne ajute pe toti crestinii «sã ne iubim unii pe altii, ca într-un gînd sã mãrturisim: «pre Tatãl, pre Fiul si pre Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiintã si nedespãrtitã».

Extras din: Învãtãtura Ortodoxã despre Bisericã si unitatea ei
O sintezã eclesiologicã a pãrintelui prof. Dumitru Stãniloae
alcãtuitã de Mihail Pruteanu
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0