19 Iulie 19

Ne vorbeşte Sfântul Nicodim Aghioritul ...

  • 14 Iunie 19
  • Invatatura de Credinta
  • 0
    „Ascultă o întâmplare cutremurătoare pe care o citim în istoriile Părinţilor. Un tânăr se îndrăgostise foarte tare de o prostituată. Dar, certându-l părinţii, rudele şi duhovnicul, a hotărât să rupă legăturile acestui păcat printr-o spovedanie generală. Şi-a amintit toate păcatele, neuitând nici unul, şi le-a trecut pe o hârtie. Cercetându-le însă cu de-amănuntul, nu şi-a simţit inima zdrobită, cum se cuvine să simtă toţi cei ce se pregătesc de mărturisire. Era atât de puţină părere de rău în inima lui, încât, ducându-se să se mărturisească şi pe drum trecând pe lângă casa acelei femei uşoare, a simţit din nou imboldul puternic de a intra. Fără a sta mult pe gânduri a hotărât că nu era nici o primejdie să mai intre o dată la ea şi să mai adauge încă un păcat la atâtea rele, zicându-şi în sine că oricum avea să-l mărturisească şi pe acesta dimpreună cu toate celelalte. Ce a urmat? În timp ce se convingea pe sine să cadă din nou în păcatul desfrâului, în casa prostituatei a intrat un alt iubit de-al ei care, gelos, sa mâniat văzându-l acolo şi l-a lovit o singură dată, dar atât de tare, că l-a omorât.
    Luându-i oamenii trupul ca să-l îngroape, au găsit asupra lui hârtia undeşi scrisese toate păcatele pe care se pregătea să le mărturisească duhovnicului. O, necruţătoare moarte! Nădejdi înşelătoare! Gânduri de rătăcire! Nefericit tânăr!”
    Am citit întâmplarea asta după ce de curând mi s-a întâmplat ceva asemănător – să am o ispită chiar înainte de spovedanie. Vroiam să m ă împărtăşesc duminica, şi sâmbăta dimineaţa trebuia să m ă spovedesc. Dar vineri seara mi-a spus cineva că duhovnicul nu va fi de găsit, şi mă gândeam că voi amâna spovedania pe săptămâna următoare.
    Vineri dimineaţa, când îmi pregătisem lista pentru spovedanie, uitasem să scriu un anumit păcat - fusesem biruit de mânie. Şi vineri seara am avut o ispită mare – de parcă diavolul mâniei vroia să intre în inima mea… A doua zi, sâmbătă, nici nu mai vroiam să mă spovedesc, chiar încercam să evit să mă văd cu duhovnicul meu… (Dar, la un moment dat, mi-a trecut prin cap că, dacă amân spovedania, păcatul va creşte în inima mea. Şi am ajuns la spovedanie. Părintele m-a ajutat mult prin sfaturile sale, şi de data aceasta. Apoi, deşi nu eram vrednic, mi-a spus că e bine să mă împărtăşesc… Într-adevăr, Sfânta Împărtăşanie e leac pentru suflet, cum învaţă atâţia Sfinţi Părinţi, şi în mod special Sfântul Nicodim Aghioritul…)
    M-am gândit: cum mi s-a putut întâmpla ca, deşi mă pregătisem pentru spovedanie, nu fusesem în stare să rezist ispitei mâniei? Şi răspunsul l-am aflat citind în scrierile Sfântului Nicodim întâmplarea cu tânărul mort în casa prostituatei. 

    Spovedania nu e depănare de amintiri…
    „Dacă mântuirea noastră ar atârna doar de mărturisirea tuturor păcatelor, atunci şi păcătoşii cei mai neruşinaţi şi mai necuviincioşi care se laudă cu păcatele lor şi le povestesc în joacă tuturor prietenilor la distracţii sunt mai bine pregătiţi pentru spovedanie, pentru că îşi mărturisesc toate păcatele fără a se ruşina. Atunci spovedania n-ar mai fi decât o lucrare ce-şi află împlinirea pe buze şi ar fi mai mult o descărcare a conştiinţei şi nu a inimii. Dar nu este adevărat. Spovedania ca la carte înseamnă îndepărtarea păcătosului de păcat şi întoarcerea lui la Dumnezeu. (…) Chiar dacă descoperirea în afară a păcatului este necesară, ca duhovnicul să o poată auzi, îndrepta şi ierta, ea nu este suficientă. Trebuie să existe şi o durere adâncă, o suferinţă lăuntrică a inimii. (…) Aşa cum împlinirea Tainei Botezului nu se poate face fără apă şi fără invocarea Sfintei Treimi cu scufundarea şi scoaterea din apă de trei ori, tot aşa şi Taina Pocăinţei şi a spovedaniei nu-şi atinge scopul fără durerea lăuntrică a inimii. Dacă aceasta lipseşte, este limpede că omul rămâne nepocăit, chiar dacă se căieşte şi se mărturiseşte, aşa cum nepocăit este şi cel care nu-şi mărturiseşte păcatele şi nu este dezlegat sau legat de duhovnic.” 

    Când ne otrăveşte Sfânta Împărtăşanie
    „Nu trebuie să se mire nimeni că necuratul îi ispiteşte pe creştini cu acest gând înşelător, împingându-i să se arunce şi să cadă în tot felul de nelegiuiri şi, în acest fel, la prima să mai adauge altele mii, ei ştiind şi sperând că, mărturisindu-se, duhovnicii le vor ierta păcatele. Cei ce se lasă astfel păcăliţi aleargă la duhovnici ca la îngerii păcii, ca să nu-i lase să cadă în iad. Ceea ce trebuie să ne mire, însă, este faptul că nu văd înşelăciunea şi că se dovedesc cu totul nerecunoscători faţă de Dumnezeu. Ei fac din spovedanie şi din pocăinţă, de care se folosesc într-un chip rău, o pricină pentru păcat, prefăcând totodată milostivirea şi bunătatea lui Dumnezeu, pricina lor de mântuire, în pricină de prăbuşire şi de pierzanie. Şi, aşa cum planta otrăvitoare numită omag sau aconit îşi sporeşte otrava sub cea mai dulce rouă picurată din cer, tot aşa şi aceşti nefericiţi îşi otrăvesc şi mai mult viaţa şi îşi îngreunează moartea prin sângele preadulce şi mântuitor al lui Iisus Hristos. Ei se folosesc de sângele Domnului, care spală sufletul şi-i ajută să se cureţe de păcate prin pocăinţă şi spovedanie, doar ca să ude păcatele şi să le facă s ă crească. (…) Tu însuţi îţi spui: păcătuiesc cât vreau, că tot mă spovedesc şi mă căiesc. Şi, dacă tot am păcătuit o dată, pot să mai fac o dată şi încă o dată şi ori de câte ori vreau, pentru că ori de sunt multe, ori de sunt puţine păcatele, pot să mă spovedesc şi să mă căiesc. Este mare minune când aceşti creştini ajunşi pe culmile răutăţii îşi mai păstrează încă credinţa şi nu şi-o leapădă. Unii din ei, vai, lasă din mână şi această ancoră a credinţei, fiindcă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, «viaţa rea pe care o duc naşte dogme rele, viclene»”. 

    Calea îndreptării
    „Află, frate, că după spovedania făcută cum se cuvine, cu smerenie şi cu cucernicie, trebuie:
1) Să împlineşti canonul pe care ţi l-a dat duhovnicul tău, fie că este post, fie că sunt metanii, fie rugăciune sau orice altceva.
2) Trebuie să-ţi faci cu mulţumire, răbdare şi fără să te plângi canonul şi să nu respingi lecţia pe care Dumnezeu ţi-o va da ca să te vindece de păcate, fie că este vorba de boală, de nedreptate, de pierderea averii, de moartea înainte de vreme a celor dragi şi a rudelor, fie de vorbe urâte ce se spun despre tine şi de necinstea care ţi se face, fie de alte ispite care vin de la demoni, de la oameni sau de la firea atinsă de stricăciune.” 

    Despre învierea sufletului
    „Să ştii că cine doreşte să-şi facă livadă într-un loc sălbatic are nevoie de patru lucruri:
    1) Să taie lăstarii şi crengile copacilor neroditori.
    2) Să-i taie şi să le scoată rădăcinile pentru că, dacă rădăcinile rămân, răsar apoi alţi lăstari.
    3) În locul copacilor sălbatici să sădească pomi roditori.
    4) Să-i păzească de animale şi de vitregii până le cresc rădăcinile, se fac mari şi dau roade.
    Şi tu, frate, ca să dobândeşti căinţa adevărată ai nevoie de patru lucruri:                                         
    1) Să tai lăstarii şi crengile păcatului, adică să fii hotărât şi să vrei din toată inima să nu mai păcătuieşti niciodată şi să te ţii departe de orice faptă şi lucrare a păcatului, aşa cum te-ai ţine departe de moarte şi de iad, pentru că lăstarii şi crengile sunt faptele cele noi ale păcatului. Te va ţine departe de păcat vorbirea neîntreruptă cu Dumnezeu, amintirea morţii, amintirea judecăţii lui Dumnezeu şi a iadului, deasa mărturisire şi deasa împărtăşire cu Sfintele Taine, dacă nu eşti oprit. Mai cu seamă Sfânta Împărtăşanie te va ajuta să ocoleşti toate prilejurile de a greşi. Te va ajuta de asemenea foarte mult dacă vei evita tovărăşiile rele şi persoanele cu care ai păcătuit şi, mai ales, acele tovărăşii şi prietenii care-ţi fac rău sufletului.
    2) Nu ajunge să te ţii departe de păcat, ci trebuie să-i tai ramurile şi mai ales să-i smulgi rădăcinile, care sunt: relele înclinaţii şi deprinderi, ispitele, patimile, poftele şi dorinţele care rămân înrădăcinate adânc în inimă chiar şi după ce te îndepărtezi de păcat. Ca să-ţi smulgi din inimă rădăcinile tuturor acestor porniri, ispite şi amintiri ale păcatului trebuie să lupţi, frate. Iar dacă nu vei scoate rădăcinile, există primejdia ca alte păcate să răsară şi să odrăslească. Şi spune Sfântul Vasile cel Mare: «Aşa cum, atunci când vrei să tai o plantă dar îi laşi rădăcinile, ea va răsări din nou, tot aşa şi cel ce voieşte a se curăţa de păcate trebuie mai întâi să lepede pricinile păcatului, aceasta fiindcă păcatele se nasc unele din altele şi nu sunt despărţite».
    De aceea îi vedem pe mulţi care se căiesc şi care, deşi au hotărât să nu mai păcătuiască niciodată cu fapta, chiar dacă au tăiat ramurile păcatului şi s-au depărtat cu totul de el, rădăcinile nu i le-au tăiat. În inima lor tot mai înclină spre păcate, le doresc, şi le amintesc şi le păstrează în minte. (…)
    3) Învaţă acum cum trebuie să-ţi sădeşti în inimă, în locul copacilor neroditori şi sălbatici, pomi buni şi roditori, să sădeşti adică virtuţi în locul păcatelor. Să s ădeşti smerenie în locul trufiei, înfrânare în locul lăcomiei, milostenie în locul iubirii de arginţi, blândeţe în locul răutăţii şi cruzimii, feciorie şi cuminţenie în locul patimilor cărnii, dreptate în locul nedreptăţii şi al prădălniciei, adică s ă dai şi ce este al tău. Să s ădeşti iubirea şi dragostea frăţească în locul pizmei şi al urii, păzirea şi lucrarea poruncilor lui Dumnezeu în locul călcării lor. Căci nu este de ajuns pentru mântuire, frate, şi nici pentru dobândirea căinţei adevărate numai să-ţi smulgi din inimă rădăcinile păcatului şi apoi să laşi locul sterp, ci trebuie să sădeşti acolo unde a fost păcat copacii şi florile virtuţilor. Dacă-ţi laşi inima necultivată o vor năpădi iarăşi spinii şi copacii sălbatici ai păcatului. Aşa te îndeamnă Duhul Sfânt140 prin gura psalmistului David: fereşte-te de rău şi fă binele (Ps. 33, 13).  
    4) În ultimul rând, după ce-ţi sădeşti aceste virtuţi în inimă, trebuie să le îngrijeşti cât de mult poţi, până ce vor prinde rădăcini, adică până ce vor deveni obiceiuri, practicându-le neîntrerupt, aşa cum mai înainte obiceiuri îţi deveniseră patimile şi păcatele. Să le îngrijeşti până ce vor înflori şi vor rodi mântuirea, căinţa adevărată şi iertarea păcatelor tale. Dacă nu le îngrijeşti, vine sămânţa neghinei, diavolul, şi, în timp ce dormi şi n-ai habar de nimic, ţi le smulge din inimă şi-ţi pune în locul lor răutăţile lui, cum spune parabola din Evanghelie: Asemănatu-s-a împărăţia cerului cu omul care a semănat sămânţa bună în ţarina sa. Dar, pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus (Matei 13, 24-25).
    Iar dacă nu sădeşti aceste virtuţi cu toată grija, se întorc patimile. De aceea Părinţii au numit patimile «cele care se întorc uşor». Şi când se întorc şi nu găsesc ţarina inimii cultivată şi lucrată, prind rădăcini mai uşor decât cele dintâi şi astfel şi starea de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decât cea dintâi (Matei 12, 45), lucru care să nu ţi se întâmple niciodată.
    Acestea patru alcătuiesc, frate, adevărata pocăinţă. Prin ele o poţi dobândi. Biserica Îl roagă pe Dumnezeu în câteva rugăciuni anume rânduite, să ne dea acest dar: «Binevoieşte a ne aduce la pocăinţa cea adevărată». Acestea sunt roadele ei. Ele sunt dovada că Dumnezeu ţi-a iertat cu adevărat păcatele şi S-a împăcat cu tine.”

Extras din: Danion Vasile - TINERII SI SEXUALITATEA - Repere pentru mileniul trei
Editura Egumenita Galati, 2007
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe