24 Noiembrie 17

Misiunea omului, naşterea pentru sine însuşi

  • 21 Octombrie 17
  • Invatatura de Credinta
  • 0
    În această faţă a lui Dumnezeu se revelează propria noastră faţă, calea noastră omenească. Omul este „după chipul lui Dumnezeu” şi dacă Dumnezeu este iertare infinită după cum s-a manifestat de-a lungul timpului biblic, singura cale care îi îngăduie omului să devină om este iertarea. Nu există împlinire posibilă pentru om, nici vindecare trupească sau psihică, fără iertare. E o realitate care începe să fie recunoscută în lumea medicilor şi a psihoterapeuţilor. Cauza tuturor relelor fiind spirituală, adevărata vindecare a omului este înduhovnicirea, îndumnezeirea lui. Chipul lui Dumnezeu în om este destinat să se împlinească în asemănare (Facerea 1, 26). A fi asemenea cu Dumnezeu, iată adevărata naştere a omului. Atâta timp cât iertarea nu este pâinea pe care o mâncăm în fiecare zi, putem rămâne nenăscuţi, riscăm să vegetăm sau să vieţuim doar în plan animal, fără să cunoaştem viaţa în plinătatea ei (Ioan 1, 16, Ez. 3, 19). Câţi „oameni” nu mor în fiecare clipă fără să fi văzut lumina zilei!
    Hristos a venit ca să-i dea putere omului să se nască la această nouă Viaţă. Şi a spus că ucenicii Săi, adică cei ce se află pe calea pe care este El şi asemenea Lui, sunt cei care trăiesc iubirea Lui, iubindu-se unii pe alţii, precum El ne-a iubit (Ioan 13, 34-35). Totul se află în aceste cuvânt: „precum” şi în această formidabilă insistenţă: „iubiţi!”. Iertarea – darul desăvârşit – (par-don), fără măsură, pentru că merge până la iertarea vrăjmaşilor, este culmea oricărei iubiri. Numai în această iubire face omul experienţa lui Dumnezeu, „cel ce iubeşte Îl cunoaşte pe Dumnezeu! (I Ioan 4, 7) adică se naşte cu (con-naître) Dumnezeu şi în El, într-o veşnică naştere, devenind fiu în Fiul Cel Unul născut din Tatăl.
    Iertarea nu este, aşadar, o condiţie prealabilă a unei vieţi noi, cum s-ar putea crede din necunoaşterea deplină a acestei realităţi, ci este Viaţa însăşi, Iubirea în act. Pentru aceasta, Iisus îi cere lui Petru, dincolo de iertarea ocazională, să ierte fără limite, adică să facă din iertare o stare, o viaţă permanentă (Matei 18, 20). Iertarea ocazională este esenţială pentru că ne guvernează toate relaţiile: cu noi înşine, cu ceilalţi, cu Dumnezeu, dar ea traduce ceea ce este în adâncul inimii unei fiinţe: „Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18, 35).
    Puterea unui asemenea cuvânt arată foarte limpede că a ierta nu este o bună conduită morală, ci intrare în taina dumnezeiască şi împărtăşirea de aceasta împreună cu ceilalţi. Astfel, după Sfânta Evanghelie, comunitatea oamenilor este fondată pe iertare; comunitatea, adică orice relaţie. Nici nu poate fi gândită posibilitatea supravieţuirii unui cuplu fără iertarea de zi cu zi. Nu există grup care să nu fie minat de judecarea semenului. Iertarea introduce în sânul relaţiilor umane modul de a fi, „comportamentul” lui Dumnezeu şi face din comunitate o icoană a Sfintei Treimi. Iar refuzul iertării, este asemenea unui pârâu care s-ar tăia de la izvorul său: a doua zi ar înceta să existe, n-ar mai fi decât o băltoacă de apă stătută. Când e vorba de om, aceasta nu este o metaforă, dacă iertarea este izvorul vieţii celei noi, cum am afirmat, ne-iertarea este ucigătoare. 

Extras din: SĂ NE VINDECAM IERTÂND / Seminar Duhovnicesc / Articol apărut în Revista Le Chemin, no. 28, 1995
Preluat de pe site-ul: http://www.centre-bethanie.org/textes.htm
cu aprobarea şi binecuvântarea autorului, Părintele Alphonse Goettmann
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0