15 Noiembrie 18

Minuni petrecute în închisori

  • 08 Mai 18
  • Martiri crestini
  • 0
    Minunea este un fapt ieşit din comun, care nu poate fi explicat de raţiunea omenească şi care poate fi înţeles numai prin credinţă. Minunea demonstrează intervenţia divinităţii în existenţa terestră. Pentru un om credincios minunile sunt la tot pasul. Zilnic, omul credincios poate constata influenţa divinităţii în viaţa sa şi a semenilor. Din cauza raţionalismului şi interpretării greşite a descoperirilor ştiinţifice, omul se crede din în ce mai îndreptăţit să considere minunea un act al înţelegerii minţii sale. Astfel, omul Îl înlătură pe Dumnezeu şi-L înlocuieşte cu Omul ridicat la rang de divinitate.
    Aflaţi într-un spaţiu izolat şi în colective restrânse, având mintea şi sufletul permanent la Dumnezeu, mulţi deţinuţi au reuşit să desluşească intervenţia divină în aspecte ale vieţii de celulă şi să o recunoască în adevăratul sens: acela de minune.
    Părintele Steinhardt afirma: „Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt
    În temniţă el a avut un vis minunat: „În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea, chiar sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, perpetuum immobile. Eu sunt, îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, ci prin transmiterea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în
    Părintele Marcu descrie mai multe vise şi vedenii dumnezeieşti pe care le-a avut în temniţe. Tot el a trăit o minune în timpul anchetelor de la Ploieşti. Se ruga singur în celulă, cu spatele la gratiile de la intrare. Gardienii au introdus printre gratii un tub ce avea la celălalt capăt o pâlnie. Prin tub au suflat în celulă un praf strălucitor. Praful a umplut celula şi părintele a început să se sufoce. În acel moment de sufocare L-a simţit pe Mântuitorul în dreapta sa. Prezenţa a fost mai puternică decât dacă ar fi văzut cu ochii sau ar fi auzit pe cineva în mod real. Imediat mintea i s-a luminat şi a luat o gură de apă pe care a pulverizat-o în celulă. Astfel praful ucigaş din celulă a dispărut. Hristos îl salvase pe părintele Marcu.
    Părintele Brânzaş ne istoriseşte o întâmplare minunată, la care a fost martor ocular. În mină la Cavnic, în abataj, deţinutul Jean Voinea muncea la căutatul bucăţilor de minereu printre roci de steril. Umpluse covata cu bucăţi şi ieşea din tunelul unde pătrunsese. În acel moment în care el păşea să iasă, un bloc de rocă de aproximativ trei metri cubi s-a desprins din plafon şi s-a prăbuşit peste locul pe care-l părăsea. Fracţiuni de secundă i-ar fi fost fatale.
    O altă întâmplare, tot din mina de plumb: Un bătrân ţăran se odihnea pe galerie. Preotul Brânzaş supraveghea să nu apară vreun gardian care i-ar fi putut pedepsi. Zărind o lumină în întunericul galeriei, Brânzaş l-a avertizat pe bătrân, care s-a ridicat şi a părăsit locul. Imediat, în urmă, pe locul pe care stătuse bătrânul a căzut un bolovan de câteva zeci de kilograme, care l-ar fi zdrobit.
    Cu doar câteva zile înainte de a începe reeducarea la Piteşti, un tânăr curat ca o fecioară, Iosub Mihai, a avut vise negre şi coşmaruri. Dumnezeu i-a dăruit presimţiri privind urgia ce urma să se abată asupra tuturor, datorită curăţiei sale sufleteşti. Iosub Mihai avea să fie ucis în reeducare.
    Dumitru Bordeianu notează faptul că, timp de nouă luni, cât au durat bătăile şi torturile din reeducare, la care a fost martor, niciun deţinut nu s-a spălat şi nu a fost scos la cabinetul medical. Cu răni adânci pe ei, niciunul nu a suferit vreo infecţie a acestor răni. Nici plaga de la gâtul lui Gelu Gheorghiu nu s-a infectat, deşi nu a fost tratată, ci doar pansată cu nişte cârpe murdare de un coleg de suferinţă. Gelu încercase să-şi taie venele de la gât pentru că nu mai suporta chinurile, dar încercarea lui a eşuat, neatingând decât superficial venele. Pesemne că, unde vrea Dumnezeu, se biruie legea firii – concluzionează Bordeianu.
    Părintele Grebenea relatează o întâmplare deosebită: Cu o noapte înainte de moartea preotului Şerban, avocatul Nelu Rusu a visat trei lumânări aprinse într-un loc în lagăr, dintre care una s-a stins pe neaşteptate. Povestind visul dimineaţă, Ion Hegheduş l-a tălmăcit astfel: Astăzi o moarte fulgerătoare se va petrece printre noi. Preotul Şerban a suferit moarte martirică în acea zi.
    În celulă, la Aiud, prin 1955, Traian Colhan, un coleg al părintelui Grebenea, avea din când în când vise în care îi apărea Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria. Acesta se ruga foarte mult şi avea o pace a duhului.
    În vara anului 1956, Părintele Grebenea a avut un vis cu Mântuitorul Iisus Hristos. Domnul împreună cu un bătrân ridicau o cruce aflată la mijlocul înălţimii unui stejar. Crucea a fost ridicată până peste vârful stejarului. Părintele Grebenea a interpretat visul. El şi-a dat seama că este vorba de jumătatea drumului din puşcăriile comuniste. Trecuseră opt ani de la masivele arestări din 1948. Astfel, din acel moment, a concluzionat că peste alţi opt ani se va produce eliberarea. Părintele a fost eliberat pe 28 iulie 1964, ceea ce a confirmat visul premonitoriu.
    Am povestit deja episodul bătăii şi aruncării în camera îngheţată, cu fecale pe jos, a unui grup de deţinuţi de la Jilava. Virgil Maxim ne subliniază efectul minunii de a fi supravieţuit acestui tratament: „Mai mulţi gardieni şi deţinuţi de drept comun, cu tărgi de lemn, s-au profilat în semiîntunericul din uşa deschisă. Mirarea şi groaza le mărea chipurile aproape înlemnite. Veniseră să ne ducă la groapa comună, dar spectacolul pe care li-l ofeream îi blocase în uimire”. Aceştia supravieţuiseră, ajutaţi de harul divin, mai presus de logica umană.
    Referindu-se la reeducare şi la efectele ei, Maxim constată peste ani o minune mare: „Niciunul dintre cei care au fost siliţi prin schingiuiri să facă rău altora, să schingiuiască pe fraţii lor, după ce n-au mai avut lângă ei torţionari, n-au continuat greşeala; smerit s-au întors tăcând, la picioarele lui Hristos. Numai cei ce au făcut din proprie iniţiativă răul, continuând fără să fie siliţi din afară de cineva, şi-au asumat responsabilitatea pentru îndrăcirea în care trăiesc. Aceştia au fost foarte puţini. Numai ei au pierdut posibilitatea revenirii la Tatăl ceresc”.
Tot Maxim ne-a descris modul de torturare a lui Costache Oprişan. Ţurcanu s-a ridicat cu picioarele pe pieptul lui şi-l apăsa până ce se prelingea la colţul gurii sânge din plămâni. După scurt timp, procedeul era reluat. Ceilalţi credeau că Oprişan va muri, dar n-a fost aşa. „Oprişan s-a sculat cu greu. Era o minune: Învierea din morţi! Nu mai văzusem niciodată un astfel de supliciu”.
    Aţi aflat povestea parlagiului şi a lui Vasile Socaciu şi cum au fost îngrijiţi de Maxim. În momentul arestării, Socaciu fusese împuşcat în cap şi, ca urmare, paralizase şi muţise. După ani, Virgil Maxim a aflat minunea care s-a produs cu acest om. Încet, încet a început să se mişte şi să i se dezlege limba. „Cu 3-4 luni înainte de eliberare, a simţit într-o dimineaţă pe osul capului, sub piele, deasupra cefei, spre urechea dreaptă, un corp dur ca un sâmbure”. Era glonţul ce-i pătrunsese în cap. Acesta nu-i afectase creierul, ci doar presase asupra centrilor nervoşi. Organismul l-a eliminat, în timp, ca pe orice corp străin. „La spitalul închisorii i s-a făcut o incizie şi Dumnezeu a mai făcut o minune, scoţându-l întreg şi trupeşte, şi sufleteşte”.
    Tot Virgil Maxim ne mai istoriseşte o faptă minunată din perioada noii reeducării din 1958. Deţinutul Luca fusese legat cu acea cămaşă de forţă descrisă anterior. Doi miliţieni l-au torturat timp de trei ore, strângând treptat legăturile cămăşii timp de 15-20 de minute, până la sufocarea iminentă a victimei. Aceasta se repetase deja de patru ori în cele trei ore de tortură. Leşinat, Luca este trezit cu o găleată de apă aruncată peste trupul lui şi este luat în tură de ofiţerul politic. Maxim a văzut cum timp de 30 de minute acesta şi-a strâns victima în cămaşa de forţă.
    „Aşteptam ca sângele să-i ţâşnească pe gură şi pe nas şi omul să-şi dea duhul. Dar Dumnezeu a vrut să facă o minune, mai ales pentru cei care ne asupreau, fiindcă ei trebuiau să înţeleagă Adevărul şi lucrările Lui... L-au dezlegat şi a rămas un timp pe cimentul gol. Apoi s-a ridicat ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat, şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a fost dus din celulă”.
    Uimirea gardienilor la vederea condiţiilor în care cei din Zarca Aiudului erau ţinuţi prin 1963 se poate vedea din scurtul dialog:
„- Cum or fi trăind, măi frate, că eu cred c-aş fi murit din prima zi dacă m-ar ţine cineva aşa!
- Nu ştiu, mă, cum trăiesc! Da văd că nici de murit nu mor!”
    În iarna 1963/1964, de la 1 decembrie până la 1 martie, Maxim a fost ţinut în camera rece. Refuza în continuare reeducarea comunistă. Iată cum descrie acesta ultima din seria de pedepse de izolare trăite personal:
    „După două săptămâni, cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, la trei zile cu o cană de terci, nu am mai simţit niciun fel de durere, de foame sau oboseală. Tot timpul mă rugam şi cântam psalmi şi nu-mi dădeam seama când venea miliţianul seara, să-mi scoată cătuşele pentru culcare. Nu-mi era frig, nu răcisem, nici măcar un strănut. Mă deşteptam proaspăt la suflet şi la trup, deşi mai toată noaptea o petreceam în priveghi”.
    La Piteşti, în decembrie 1949, Traian Popescu a fost martorul întoarcerii dintre cei morţi a lui Valeriu Gafencu. Grav bolnav, starea lui se cronicizase în ultimele trei săptămâni. Seara, începuse să se răcească de la picioare în sus şi-i anunţase pe cei din celulă: Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu. Rugaţi-vă împreună cu mine pentru sufletul meu şi al vostru! Spre dimineaţă, trupul a început să se reîncălzească şi astfel Valeriu a revenit treptat la viaţă. El va mărturisi: „Domnul nu m-a vrut, nu sunt încă vrednic de Împărăţia Lui”.
    În noaptea de Crăciun a anului 1951, cu două luni înainte de moarte, Valeriu Gafencu a avut o viziune povestită imediat prietenului său Ianolide. Era treaz, lucid şi senin. A văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Ea i-a transmis lui Valeriu, următorul mesaj:
    „Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi! Să nu te îndoieşti! Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!”
    Această vedere minunată este confirmată şi de mărturia doctorului Mihai Lungeanu, pomenită de preotul Constantin Voicescu.
    Părintele Justin Pârvu ne povesteşte o întâmplare minunată ce i s-a petrecut în mină la Baia Sprie. Obosit de muncă, s-a retras pe o galerie şi s-a întins pe jos. „Ei bine, cum stăteam eu aşa cu faţa în sus, se făcea în dreapta mea parcă o galerie, o adâncime întunecoasă, şi numai o scânteie ca un ochi de şoarece se vedea în fundul acela al galeriei. Şi parcă mă văd acum mergând prin galeria asta, fără lampă de miner, fără nimic, aşa. Şi în sfârşit am ajuns la clipirea aceea de lumină, şi unde ies? Ies, dragul meu, la 200 metri lângă casa unde m-am născut”.
    A revenit la realitatea minei, în zgomotul bătăilor cu o vargă de fier a confraţilor ce-l chemau la muncă. Le-a relatat cele întâmplate şi i-a asigurat: „Măi, să ştiţi că n-o să murim aici. Staţi liniştiţi!” Şi aşa a fost.
    Într-o celulă la Aiud, deţinuţii aveau ascunsă o Biblie: Cartea, cum îi spuneau ei. Cartea era tăinuită sub o scândură din podeaua celulei. Era scoasă cu precauţie şi deţinuţii citeau pasaje din ea pe care le comentau. Într-una din zile, când citeau din carte, gardianul a intrat brusc în celulă şi i-a scos afară. A intrat apoi singur şi a făcut o percheziţie printre lucrurile lor. Cartea rămăsese pe patul unuia, sub câteva cârpe, la căpătâi. Deşi toate căpătâiele fuseseră răscolite, inclusiv cel sub care era Cartea, aceasta era acolo cu o altă cârpă deasupra. Gardianul nu o văzuse.
    Era semn de la Dumnezeu, Care a vrut ca Sfânta Carte să mai rămână cu noi, notează părintele Zosim Oancea.
    O minune pentru părintele Zosim a fost faptul că Dumnezeu i-a dăruit capacitatea de a reda din memorie întreaga slujbă a Sfintei Liturghii. Până la arestarea sa, părintele fusese profesor de religie şi slujise doar o dată pe lună la Catedrala din Sibiu. Nu-şi propusese niciodată să memoreze această slujbă. În arest, din momentul în care s-a gândit la slujbă, aceasta i-a curs în minte de la un capăt la altul.
    Tot părintele Zosim ne descrie un vis minunat: Era la uşa din dreapta a unui Sfânt Altar şi oferea pâinea şi vinul ca daruri Maicii Domnului aşezată pe scaunul arhieresc. Aceasta i-a primit părintelui Sfintele Daruri. Apoi o voce i-a spus în vis că Altarul în care o văzuse pe Maica Domnului era al Catedralei din Timişoara. După detenţie, părintele va vizita Timişoara şi se va convinge cu ochii de adevărul revelat în vis. Acela era Altarul.
    La plimbarea prin curtea închisorii Aiud, părintele s-a întâlnit cu un cunoscut de la care a aflat primele veşti despre starea soţiei şi a copiilor pe care-i lăsase acasă (Menţionez aici că în momentul arestării soţia era însărcinată cu băiatul care va deveni peste ani preotul Dorin Oancea, profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu). La aflarea veştii că are un băiat, starea de bucurie a părintelui a atins trăiri înălţătoare. Întors în celulă, se ruga cu intensitate şi a avut o vedenie: „L-am văzut pe Mântuitorul, tot în vis, plutind în spaţiul închis dintre cele două paturi suprapuse ale celulei şi umplând uriaşa clădire a celularului”.
    La Noua Culme, moş Varga i-a destăinuit părintelui Oancea că, treaz fiind, Îl vedea ziua pe Domnul Hristos. „De multe ori stă în picioare, rezemat de speteaza patului meu, şi mă priveşte cum stau, iar împrejurul capului are o strălucire de raze cum n-am mai văzut nici în icoană... De asemenea, apar nişte mirosuri care nu sunt din cele pe care le cunoaştem noi, din florile pământului...”.
    Într-una din zile moşul s-a rugat ca să simtă şi ceilalţi mirosurile. Fără să ştie, aceştia au simţit un miros deosebit de frumos. Recunoşteau că nu au mai simţit aşa miros şi erau nedumeriţi, pentru că nu aveau nicio floare în cameră. Era şi în toiul iernii. Numai el şi duhovnicul său, părintele Zosim, cunoşteau adevărul.
    Acelaşi gen de experienţă au trăit împreună la Tg. Ocna viitorii preoţi Mihai Lungeanu şi Constantin Voicescu. „Parcurgeam mental toate etapele Sfintei Liturghii, inclusiv Sfânta Proscomidie. La un moment dat, l-am auzit pe părintele Voicescu că simte mirosul de smirnă şi de regina nopţii. I-am spus că şi eu percep acelaşi miros deosebit. N-am comentat şi ne-am continuat rugăciunile până la sfârşit. Am fost convinşi amândoi de prezenţa Sfântului Duh în rugăciunea noastră”.
    În timpul iernii 1958-1959, în lagărul de muncă de la Salcia, Năstase Grimbaş a trăit o minune. Împreună cu monahul Sebastian şi cu un frate de mănăstire, au fost prinşi de un gardian în timp ce se rugau. Pedeapsa a fost scoaterea lor în curtea lagărului şi dezbrăcarea. Pe un ger năprasnic au rămas în cămăşi, indispensabili şi obiele de pânză în picioare. Apoi gardianul le-a ordonat să se aşeze pe pământul îngheţat, iar el a plecat înăuntru la căldură. Minunat a fost faptul că Grimbaş nu a răcit, deşi înainte şi după perioada de detenţie, la cea mai mică înfundare a nasului, făcea şi febră. Mâna lui Dumnezeu îi ţinea pe aceşti mărturisitori.
    O minune s-a produs la Mislea, când una dintre deţinute s-a îmbolnăvit. Medicii închisorii n-au reuşit să-i stabilească un diagnostic. Fără medicamente sau vreun fel de tratament, deţinuta Lilica a supravieţuit în mod miraculos. Deţinutele din celulă au organizat un lanţ de rugăciune continuă timp de patruzeci de zile. În urma acestor rugăciuni comune, bolnava s-a vindecat. Un medic inspector ce cunoştea cazul, venind în vizită, a rămas uimit de însănătoşirea inexplicabilă a Lilicăi.
    O mare minune ne prezintă părintele Justin Pârvu. Minunea s-a întâmplat în ziua de 30 ianuarie 1962, la praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan. Era un detaşament de 86 de deţinuţi la Periprava, în Deltă, la recoltat de stuf pentru export. Au fost obligaţi să intre până la brâu în apa rece a unui lac, pentru a aduce de acolo de trei ori câte două mănunchiuri de stuf. La refuzul unora de a executa ordinul, au primit ameninţarea cu împuşcarea. Aceşti năpăstuiţi au lucrat în apa rece de dimineaţă până la ora amiezii. Frigul şi umezeala le pătrunseseră în oase.
    „Dragii mei, lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25 de grade Celsius. A fost o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi”. S-au putut dezbrăca să-şi stoarcă hainele şi să le usuce şi niciunul nu a răcit ulterior. Noi am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune, concluzionează părintele Justin.

Extras din: DIN TEMNIŢE SPRE SINAXARE © Grupul Areopag / Editura Egumeniţa Galaţi, 2008
Volum coordonat de Danion Vasile
Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 4
Vizitatori: 4
Utilizatori: 0