23 Mai 19

Manastirea Ghighiu ascunde o mare comoara duhovniceasca

  • 14 August 16
  • Invatatura de Credinta
  • 0
    La câţiva paşi de Ploieşti, Mănăstirea Ghighiu ascunde o mare comoară spirituală: icoana Maicii Domnului "Siriaca", icoană grabnic ajutătoare, ce nu încetează nici astăzi a face minuni de vindecare şi de întoarcere la credinţă. Povestea acestui mare dar făcut de fraţii noştri ortodocşi din Siria se întretaie mistic şi lucrător cu o altă bogăţie tainică a mănăstirii: Izvorul Tămăduirii, izvor ce a străpuns învelişul de beton, turnat din ordinul comuniştilor, chiar în clipa aducerii icoanei în mănăstire, iar astăzi picură sau izbucneşte în coloane înalte de câţiva metri, după credinţa fiecărui om în parte.

Cum i-a fost salvat de la moarte copilul lui Ninel Toma din Ploieşti

    Aşa l-am cunoscut, îngenuncheat şi cu ochii în lacrimi. Încă tânăr, abia trecut de 40 de ani, Ninel Toma stătea ghemuit în faţa icoanei şi plângea cu suspine. Într-un târziu, când s-a ridicat, un zâmbet îi strălucea discret pe buze. Din durerea lui de altă dată nu-i mai rămăsese decât o cută adâncă pe mijlocul frunţii şi părul albit într-o singură noapte. La început, când l-am întrebat ce i se întâmplase, de ce plângea, a refuzat să vorbească. Apoi, privind din nou la icoană, s-a răzgândit, grăbindu-se să adauge că toată mărturia lui e dată doar spre mărirea Maicii Domnului şi spre întărirea celor aflaţi în disperare şi nevoi.
    Tulburătoarea lui poveste începe cu ani în urmă, pe timpul comuniştilor, când, în ciuda vremurilor grele, Ninel Toma era deja un om aranjat. Avea casă la curte, maşină, o familie minunată şi, ca fotograf profesionist, câştiga destui bani ca să trăiască liniştit şi fără probleme. Peste toate, socrul său, marinar de cursă lungă, îi răsfăţa familia cu toate bunătăţile pământului, ajutându-l financiar ori de câte ori era nevoie. "Trăiam fără nici o grijă, îşi aminteşte Ninel Toma. Nimic, dar absolut nimic nu anunţa ce urma să se întâmple. În ziua aceea, stăteam cuminte cu soţia în grădină, când, deodată, am auzit o bufnitură cumplită, care m-a scrijelit parcă pe creier. Când m-am dus să văd ce se întâmplase, am înlemnit. Adormit într-un hamac, Dănuţ, copilul meu de 6 ani, căzuse izbindu-se cu capul de ciment. A fost ceva cumplit, era plin de sânge, capul îi crăpase ca un pepene şi chiar dacă mai respira încă, Dănuţ îşi pierduse cunoştinţa, era inert, era o legumă, nu mai avea memorie, nu mai recunoştea pe nimeni. Când l-am dus la Urgenţe, doctorul a ridicat din umeri şi, arătându-mi radiografiile în care se vedea o fisură prelungă de un centimetru, mi-a zis fără nici un ocol: "Numai Dumnezeu ţi-l poate salva! Oricum, chiar dacă trăieşte, va fi un handicapat toată viaţa". Pe vremea aceea nu ştiam prea multe despre biserică, nici despre Hristos. Împins de disperare, m-am suit în maşină, am demarat şi, fără să ştiu unde merg, m-am trezit în faţa Mănăstirii Ghighiu. Atunci mi-am adus aminte că mai fusesem o dată la mănăstire, ocazie cu care mi s-a întâmplat ceva ciudat. Pentru că intrasem în biserică să fotografiez o nuntă, maica Lavrentia (ghidul mănăstirii) m-a rugat să pozez şi Icoana Preasfintei Fecioare. Chiar dacă maica m-a avertizat: "Ai grijă, cei necredincioşi nu o pot fotografia", eu mi-am văzut de meserie cum ştiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieşit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu era nicăieri. Am mai încercat o dată. Am consumat două filme (72 de imagini) din toate unghiurile posibile, dar rezultatul a fost acelaşi. Abia a treia oară, când maica mi-a zis: "Fă ce fac eu", şi a început să meargă în genunchi din pridvorul bisericii până la icoană, abia atunci am reuşit să-i redau chipul Maicii Domnului pe peliculă. Cu tulburarea acestei amintiri, am intrat în biserică şi, ajuns în dreptul icoanei, am simţit că în sufletul meu se produce un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără ruşine. Din ochi ţâşneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigătele mele de disperare, încât până şi părintele a întrerupt slujba şi, ieşind din altar, a întrebat speriat: "Ce-i aici ? Cine a murit?". Impresionate cu totul, măicuţele au făcut cerc în jurul meu şi aşezându-se în genunchi, potopite şi ele de lacrimi, au început să se roage într-un singur glas, cerând milostivirea Maicii Domnului şi vindecarea copilului, care se zbătea între viaţă şi moarte la spital, urlând de durere la cea mai mică atingere. Vă mărturisesc că în acea clipă, în faţa icoanei, am simţit că minunea începe să lucreze. Brusc, nişte palme uriaşe s-au aşezat asupra mea, iar din toate părţile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că mi se vor lichefia şi părul, şi hainele. Apoi, la fel de inexplicabil, mâinile s-au ridicat şi am simţit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viaţa, mângâiere însoţită de o voce caldă, învăluitoare: "Du-te acasă, omule… Copilul tău se va face bine". M-am ridicat şi am privit în jur. Nu era nimeni, doar maicile care se rugau la câţiva metri distanţă în genunchi, cu mâinile împreunate. Glasul şi rostirea erau doar pentru mine, învăluindu-mă într-o linişte de necuprins. Senin şi luminat la faţă, ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat copilului, mi-am luat soţia de mână şi am mers direct la spital, spunându-i: Aurelia, Dănuţ al nostru va fi bine - fără să ştiu că minunea se săvârşise deja, că Dănuţ al nostru ne aştepta însănătoşit să-l luăm acasă. Se dăduse jos din pat, alerga prin salon, cerea de mâncare, se juca vesel cu asistentele. Nimeni nu ştia ce anume se petrecuse - nici medicii de salon, nici specialiştii în neurologie, care l-au consultat imediat cu mare uimire. Dănuţ se vindecase de la sine, fără medicaţie, fără nici o intervenţie chirurgicală. Când l-am dus pe copil la Bucureşti, pentru un consult mai aprofundat, la tomografie rezultatul a ieşit perfect. Fisura prelungă din craniu dispăruse, ca şi cum n-ar fi fost vreodată. Aşa, m-am întors acasă cu copilul sănătos, bucurându-mă şi strângându-l în braţe ca un nebun. În acelaşi timp, am căzut uşor pe gânduri şi mi-am amintit că, atunci când am dus băiatul la spital, în salon mai era o femeie uşor lovită la cap, ce se internase pentru nişte analize simple, de rutină. Câteva zile mai târziu, în timp ce completam hârtiile de externare a copilului, rudele femeii tocmai îi ţineau lumânarea. Cu o leziune minoră la cap, femeia murise, în timp ce copilul meu, considerat de doctori irecuperabil şi fără şansă, trăia."
 
Mai multe cititi pe: ziarullumina.ro
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe