25 Aprilie 19

Jim Jones sau "Jim - Spintecătorul de suflete"

  • 13 Aprilie 19
  • Secte si sectari
  • 0
„Era maestru în materie de manipulare a oamenilor... ”  Walt Jones - fost discipol
 
    „Conştient sau nu, expres revendicat sau vag dorit, omenirea actuală urmăreşte transformarea, iar transformarea e specialitatea mişcării şi spiritualităţii new-age, a constructorilor ei de paradigmă nouă, atotcuprinzătoare, infinită, holist-integratoare de totalitate. Această paradigmă îl „integrase” însă, la vremea sa, şi pe Jim Jones cu „Templul Popoarelor”. Înainte de catastrofa din jungla guyaneză, mişcarea New-Age considerase organizaţia lui Jim Jones chiar ca un fel de centru spiritual al ei”, observa Bruno Wurtz, un pertinent analist al neopăgânismului.
    Jim Jones este cel care a fondat Secta Templul Popoarelor şi care, după multe alte mârşăvii, a determinat un număr de aproximativ nouă sute de oameni să se sinucidă. Poate că nici un alt „guru” nu l-a întrecut în desfrâu, în violenţă şi în lăcomie; poate că până la venirea antihristului, premergătoare celei de a doua Veniri a lui Hristos, nimeni nu va mai avea ocazia să profite cu atâta uşurinţă de încrederea oamenilor şi să scape cu atâta abilitate de rigorile legii. 
    Din păcate, aceeaşi credulitate pe care o întâlnim la discipolii lui Jim Jones o întâlnim la marea majoritate a grupărilor eretice contemporane. Observând Secta Sinucigaşă, să luăm aminte la cei de aproape ai noştri care s-au lăsat înşelaţi de tot soiul de „maeştri” locali. Aceştia, chiar dacă nu pot sau nu vor să ucidă trupurile ucenicilor, le ucid sufletele şi le aruncă în focul iadului; şi, chiar dacă nu îndeamnă la sinucidere, sunt responsabili pentru cei care îşi iau vieţile ca urmare a unor greşite îndrumări spirituale. Cât despre cei care ajung în număr mare la spitalele de psihiatrie, ar trebui să ştim că nimic nu distruge mai repede un suflet decât astfel de „îndrumări” care poartă în ele şoaptele diavolului. 
    Masacrul din Guyana este analizat într-o mulţime de cărţi şi reviste. Înainte de a ne referi la el trebuie să insistăm asupra faptului că prezentarea acestui caz riscă să aducă o lumină favorabilă asupra grupărilor neopăgâne: pentru că liderii acestora pot demonstra „cu acte în regulă” că la ei nu au loc cele întâlnite în secta lui Jim Jones. Noi trebuie să ne ferim de cursa vrăjmaşului care vrea să recunoaştem diavolii numai dacă sunt negri. Să nu ne lăsăm înşelaţi de ceea ce se poate afla despre o anumită sectă numai din surse discutabile; căci, şi asta o dovedeşte suficient de clar „Templul popoarelor”, este foarte greu să treci de bariera de „cerberi” care păzesc secretele unei secte, cenzura fiind extrem de severă. 
    Să începem descrierea traseului spiritual al „Părintelui celor necăjiţi”. Jim Jones, născut pe 13 mai 1931 în cătunul Lynn din Indiana, a avut în tinereţe o experienţă spirituală foarte variată. În Lynn existau o sumedenie de culte, şi Jones a trecut pe la toate. O vreme a fost apropiat de penticostali, iar apoi de metodişti. Considerând că are vocaţie pentru a deveni pastor, nemulţumit de ceea ce observa în celelalte comunităţi sectante, el a luat hotărârea să iniţieze o biserică proprie. 
    La începutul carierei sale de predicator punea un mare accent pe problemele sociale, îndeosebi pe cea a egalităţii rasiale. În anul 1956 (cu puţin înainte de explozia contra-culturii hippy şi în plină frământare religioasă), Jones a inaugurat „Templul popoarelor”. Sprijinit de soţia sa Marceline, el a adoptat şapte copii, de rasă neagră, albă şi galbenă.  Ca „model spiritual” el a avut un şarlatan din Philadelphia, pe aşa-zis-ul Părinte „Divine” care îşi ţinea discipolii într-o disciplină de fier. Urmându-i exemplul, Jones a introdus în „Templul popoarelor” un comitet de interogare care supraveghea ce se întâmpla în comunitate; el nu se sfia să folosească bătaia atunci când observa abateri de la regimul de viaţă pe care l-a impus cu meticulozitate. 
    Ceea ce îi atrăgea pe oameni la noua sectă era oferta de „vindecări minunate”. Iată cum suna reclama făcută lui Jones: „Pastorul Jim Jones!... Incredibil!... Miraculos!... Uimitor!... O slujbă de Tămăduire Profetică Unică. N-aţi mai văzut niciodată aşa ceva! Priviţi Cuvântul Întruchipânduse în Prezenţa Voastră!
    E mâna Domnului, în timpul fiecărei slujbe sunt eliminate tumori... În faţa ochilor voştri ologii umblă, orbii văd! La fiecare slujbă, mulţi dintre participanţi sunt chemaţi în faţă şi li se spun amănunte intime (niciodată stânjenitoare) din viaţa lor pe care numai Dumnezeu o poate revela!
    Hristos se arată prin cele mai precise revelaţii şi prin tămăduiri miraculoase la aceste servicii religioase ale slujitorului său Jim Jones! (...) Veniţi să Vedeţi Minunile Domnului Chiar Acum!”.
    O asemenea ofertă era tentantă. Este oferta standard a stolului de păsări răpitoare care vrea să prindă suflete nevinovate. Jones afirma chiar că prin harisma sa a înviat din morţi 43 de oameni: „Întrebare: Toate aceste învieri au avut loc în sânul bisericii (dumneavoastră)?  Jones: „Da, în sânul bisericii. Am avut un procentaj foarte bun, în ultimii câţiva ani n-am înregistrat nici o moarte printre cei de credinţa noastră.”. Un fost discipol îşi aminteşte: „Jim promitea mereu că cine i se alătură nu va muri niciodată!”.
    Vorbele nu ar fi fost suficiente şi, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, a fost nevoie de înscenarea unor minuni. Cea mai des invocată tămăduire era izbăvirea de diferite tumori canceroase. Lucrurile se petreceau astfel: Jones întreba cine vrea să fie tămăduit, câte o bătrână ridica mâna, apoi era dusă la toaletă de soţia lui Jim, Marceline, care când rămânea în toaletă cu bolnava se prefăcea că îi scoate de sub fustă „tumoarea” - de fapt erau măruntaie stricate de găină care miroseau urât. Bolnava, văzând „tumoarea”, era convinsă că s-a vindecat, şi se întorcea în sală în aplauzele publicului. 
    Se mai foloseau şi alte trucuri, cum ar fi acela al folosirii unor femei care pretindeau că sunt oloage şi simulau că s-au vindecat pe loc. Astfel de „minuni” atrăgeau un public din ce în ce mai numeros, Jones având grijă să oprească orice încercare de demascare a înşelăciunii. 
    Rătăcirea lui era din ce în ce mai diabolică. Sfânta Scriptură era numită de Jones „cartea neagră”; în timp ce o călca în picioare striga: „Prea mulţi oameni privesc spre asta în loc să privească spre mine”. În spirit tipic new-age-ist, el declara: „Eu nu sunt creştin, eu sunt universalist”.
    „Universalismul” lui Jones consta în dispreţul faţă de Dumnezeu şi practicarea celor mai crunte orgii. În mijlocul congregaţiei sale Jones declara că este singurul care are dreptul la viaţă sexuală, şi uneori poruncea discipolilor să jure că vor renunţa la orice fel de relaţii sexuale. El decidea asupra întemeierii sau separării familiilor. Multe din cuvântările sale se refereau la viaţa sexuală, şi existau chiar predici maraton de câte şase ore despre astfel de subiecte. „Jim se specializase în a folosi problemele sexuale pentru a semăna discordie între oameni şi pentru ai face să se simtă cât mai nenorociţi”, mărturisea o fostă discipolă. 
    Jones avea relaţii sexuale nu numai cu multe dintre discipolele sale, ci şi cu bărbaţi care se lăudau cu acest lucru. Unul dintre foştii săi discipoli, care în adolescenţă îi fusese victimă, recunoştea: „Adevărul este că îl veneram (...). Mi-era mai mult decât un tată. Aş fi fost în stare să-mi ucid, pentru el, părinţii”.
    Jones a înfiinţat chiar un Birou de căsătorii care reglementa orice gest al discipolilor, începând chiar de la ţinutul de mână; unul dintre motivele iniţierii acestui birou era de a îi convinge pe unii bărbaţi să se căsătorească cu femeile pe care el le lăsase gravide. 
    Deşi a fost arestat de Poliţia din Los Angeles (în decembrie 1974), a scăpat fără să sufere pentru faptele sale; aşa scapă de multe ori cei care sunt „ocrotiţi” de diavol. 
    „Templul popoarelor”, care se afla în San Francisco, era păzit de cerberi înarmaţi. Acolo Jones a pus la cale unul dintre cele mai sadice mijloace de anihilare a personalităţii umane. Copiii erau maltrataţi groaznic de către nişte bătăuş i specializaţi în aceasta, sau erau supuşi la şocuri electrice pentru a se „cuminţi”. După astfel de terapii ei se întorceau repetând cuvintele: „Mulţumesc, Părinte! Mulţumesc, Părinte!”.
    Uneori câte trei sau patru indivizi săreau să îl pedepsească pe omul pe care Jones îl considera vinovat. Atâta violenţă surprinde; în puţine grupări eretice s-au aplicat asemenea terapii, una dintre cele mai cunoscute fiind a lui Osho, Bhagwan Shree Rajneesh. Pentru acesta bătaia era unul dintre cele mai importante mijloace de elevare spirituală. Dacă cei care citesc cu încântare literatura „spirituală” pe care a scris-o Osho ar şti cât sadism se manifesta în ashram-ul său, ar avea anumite rezerve; dar, ca în majoritatea cazurilor, oamenii aleg o cale spirituală fără să ştie bine ce fac. Dacă pentru discipolii lui Osho bătaia era liber asumată, pentru discipolii lui Jones însă bătaia era o pedeapsă de care se fereau în permanenţă. 
    Datorită prizei pe care o avea la mase şi datorită campaniei de reclame care i se făcea, Jones avea multe legături cu oficialităţile. După ce a refuzat să facă parte din Comisia pentru Drepturile Omului, în anul 1977 a ajuns Preşedinte al Comisiei pentru locuinţe. Dând importante sume de bani (pe care le strângea de la discipoli), el şi-a făcut relaţii în lumea politică pentru ca să nu ajungă acolo unde îi era locul: la închisoare. 
    De mare folos i-au fost numărul mare de scrisori pe care discipolii îl trimiteau ori de câte ori erau solicitaţi. Organizatorii unei reuniuni la care şi Jones fusese invitat să vorbească au primit mai mult de o sută de scrisori care elogiau discursul acestuia. Dar sa constatat că scrisorile fuseseră expediate cu o zi înaintea reuniunii respective (manipularea opiniei publice prin scrisori nu este caracteristică numai lui Jones. Mulţi dintre noii „maeştri” se folosesc de acest mijloc pentru a îndepărta diferitele bănuieli care planează asupra lor). 
    Vom trece acum la cea de-a doua etapă a vieţii lui Jones, perioada petrecută în Guyana. Despre colonia ridicată în junglă de acesta, avocatul „Templului popoarelor” scria în 1977 că „tot ce am văzut acolo mă determină să spun că omenirea poate fi mândră de societatea care se ridică în Jonestown. Am văzut paradisul”. Astfel de mărturii au avut rolul de a atrage un număr cât mai mare de oameni: câteva sute de oameni au emigrat, părăsind Statele Unite, pentru a ajunge în raiul terestru din America de Sud. 
    Motivul „raiului pe pământ” este clasic în literatura new-age, dar în timp ce acolo se susţine că întreg pământul va deveni rai - şi asta datorită elevării spirituale a speciei umane - pentru Jones raiul trebuia găsit într-o zonă aflată departe de civilizaţie, departe de lumea căzută. De fapt trebuia găsit într-un loc în care riscul ca oamenii legii să afle ce se întâmplă să fie cât mai redus. 
    Contrar celor afirmate de avocatul „Templului”, o fostă discipolă definea colonia drept „iadul pe pământ”. Clima era foarte fierbinte, şerpii veninoşi mişunau în voie, şobolanii se ascundeau peste tot. Atmosfera era potrivită pentru un film de groază. Cei care vroiau să se întoarcă la casele lor erau ameninţaţi cu repercursiuni dure. 
    În colonie viaţa era groaznică. Cei care nu se supuneau lui Jones erau chinuiţi şi aruncaţi în anumite carcere. Tratamentul violent la care îi supunea Jones era din ce în ce mai brutal. 
    Tatăl uneia dintre fetele din colonie, care era îngrijorat de veştile care veneau de acolo, a primit din partea acesteia următoarele rânduri liniştitoare: „Te rog, te rog mult, nu te lăsa impresionat de proasta publicitate care s-a făcut „Templului”. Este absolut de necrezut că presa poate să publice asemenea minciuni murdare fără să i se întâmple nimic. Şi totuşi nu mă mir. E cert că o societate bazată pe inegalitate economică nu poate accepta prea uşor existenţa unei organizaţii care propovăduieşte egalitatea economică şi rasială. Indiferent ce cred ei, n-au să reuşească”. Continuând cercetările, tatăl fetei a aflat că aceasta fusese obligată să semneze o scrisoare nedatată în care ameninţa că se sinucide, scrisoare pe care Jones ar fi folosit-o dacă ar fi trebuit să justifice dispariţia fetei. 
    Sinuciderea nu era un lucru străin pentru cei din colonie: la ordinul lui Jones discipolii făceau „exerciţii de sinucidere”; aceste exerciţii în care simulau că îşi pun capăt zilelor aveau rolul de a-i pregăti pentru cazul în care ar fi fost atacaţi de vreun duşman exterior. 
    În lumea civilizată ştirile despre tratamentul inuman la care erau supuşi coloniştii se înmulţeau. Deşi Jones a reuşit pentru o vreme să scape de controale, până la urmă - în anul 1978 -  un congressman american, Leo J. Ryan, a reuşit să ajungă în colonie. Pentru încercarea sa de a face lumină în cazul „Jim Jones” a fost ucis de oamenii Templului. De multe ori cine vrea binele comunităţii îşi asumă un mare risc, şi acest congressman şi l-a asumat. 
    Venirea lui Ryan în colonie a însemnat pentru Jones începutul sfârşitului. Conştient că adevărul despre sectă va ieşi la iveală şi că nu mai are nici o şansă să rămână nepedepsit,  Jones a cerut coloniştilor să se sinucidă.  Într-un document extrem de relevant (caseta care conţine înregistrarea ultimelor momente din viaţa celor din colonie) se aude cum Jones îndemna la sinucidere colectivă: „«Daţi-vă viaţa cu demnitate! - zbiera Jones -, nu muriţi în chin şi în lacrimi. Isprăviţi cu istericalele!» Pe alţii îi apostrofa direct: «Mamă, mamă, te rog! (...) Dă-ţi viaţa împreună cu copilul tău! Aşa! În sfârşit eşti liberă! (...) Dacă tăceţi din gură nu doare. Nu-mi pasă câte ţipete auziţi! Moartea e de un milion de ori preferabilă acestei vieţi»”.
    În Guyana au fost găsite aproximativ nouă sute de cadavre. Nouă sute de oameni care au plecat spre „raiul pământesc” au aflat în locul acestuia moartea. Cel care pretindea uneori despre sine că este reîncarnarea lui Iisus şi că deţine puteri divine s-a dovedit a fi un om diabolic; şi cei care l-au urmat au sfârşit groaznic. 
    Alain Woodrow observa că „nimeni n-a putut explica încă, în mod satisfăcător, metodele folosite de acest paranoic seducător, ce s-a bucurat de încrederea celor mai multe personalităţi politice, pentru a-ş i fermeca discipolii în aşa măsură încât să fie gata să moară pentru el. S-a vorbit de fascinaţia stranie pe care o exercita asupra mulţimilor, despre damnaţiunea sexuală de care se folosea, de îndoctrinare, de maltratări corporale şi privaţiuni alimentare, dar misterul continuă să rămână”.
    Pentru un sociolog sau pentru un psiholog care nu ţine cont de lucrarea diavolului, misterul este imposibil de dezlegat. Dar orice om credincios observă în spatele „Templului popoarelor”, ca şi în cazul oricărei alte grupări eretice, manifestarea forţei de atracţie a diavolului. 
    Petru Berar, unul dintre cei care au cercetat „cazul Jones” constata cu surprindere că „niciodată în istoria modernă a religiilor nu a fost atât de rapidă şi de spectaculoasă, ca în cazul unora dintre noile mişcări creştine sectante, trecerea de la umilinţă la crimă; trecerea de la proclamarea simplităţii naturale a omului la cultura drogului şi a perversiunilor celor mai degradante; trecerea de la iubire şi cultul florilor la cele mai rafinate metode de manipulare a coreligionarilor, de şantaj şi terorism”.
    Nu este un lucru plăcut să aflăm cum îş i bate joc vrăjmaşul de oameni ca noi. Poate că ne gândim că nimeni dintre cei pe care îi cunoaştem nu ar fi atât de naiv încât să se supună unui regim asemănător celui din „Templul popoarelor.” Dar oamenii sunt la fel de naivi ca acum câteva zeci de ani. Căci „Templul popoarelor” nu este o legendă a secolelor trecute; este un fapt real, petrecut foarte aproape de zilele noastre. 
    Jim Jones nu mai apare astăzi pe lista „maeştrilor” Noii Ere, iar faptele sale sunt blamate de liderii Vărsătorului. Dar aceeaşi putere a întunericului care l-a călăuzit pe Jones îi ajută pe aceştia să atragă sufletele în rătăcire. Oricum, „cazul Jones” a generat un anumit ecou în modul în care se manifestă ereziile. Jean Vernette observa că „datorită unanimei condamnări suscitate de sinuciderile în masă din Guyana, grupările apărute ulterior caută să devină mai puţin bătătoare la ochi şi să se «topească» în peisaj, adaptându-se funcţiunilor sociale asumate. De aici o mai mare dificultate în a le repera. Propaganda şi prozelitismul se desfăşoară sub acoperirea unor asociaţii educative, filantropice, culturale”.
    Este destul de greu a observa faptul că aceste asociaţii sunt susţinute de puterile întunericului. „Educaţie, filantropie, cultură...”- cuvinte mari. Şi tocmai de aceea diavolul se slujeşte de ele ca de un paravan. Dar în momentul în care educaţia, filantropia şi cultura sunt infestate de virusul neopăgân, valoarea lor se reduce simţitor. Ba chiar rămân valori numai pentru admiratorii întunericului.
    În faţa puzderiei de oferte spirituale este bine să nu uităm un lucru: că atâta vreme cât ne ţinem aproape de Biserică suntem pe calea mântuirii şi când ne îndepărtăm de ea ne apropiem de cel pentru care Jim Jones a fost doar o unealtă, ne apropiem de diavol. 

Extras din: DANION VASILE - DARAMAREA IDOLILOR - Despre ratacirile contemporane
Text reprodus dupa editia a doua aparut la Editura Bunavestire, Galati, 2002
Sursa foto: history.com
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0