21 Noiembrie 18

Învăţătura unită cu teologia despre lucrările iubirii sau despre lumina Sfântului Duh

  • 14 Februarie 18
  • Sfintii Parinti
  • 0
    Cine va putea, Stăpâne, să vorbească despre Tine?
    Cei ce nu Te cunosc, greşesc, neştiind nimic, iar cei ce Te cunosc prin credinţă sunt stăpâniţi de multă frică şi-şi ies din ei de teamă şi nu ştiu ce să spună, căci eşti mai presus de minte.
    Toate ale Tale sunt neînţelese, necuprinse, sunt toate lucrurile Tale şi slava Ta şi cunoştinţa Ta.
    Că exişti, cunoaştem şi lumina Ta o vedem, dar cine eşti şi ce fel, nu ştie nimeni.
    Dar avem nădejdea şi posedăm credinţa şi-ţi cunoaştem Iubirea ce ne-ai dăruit-o, nemărginită, negrăită, în nimic încăpută, care e Lumina, lumina neapropiată, lumina cea lucrătoare.
    Lumina aceasta o numim şi mână şi-i zicem şi ochi.
    Şi gură atotsfântă şi putere şi slavă.
    Şi cunoaştem în ea faţa Ta mai frumoasă decât toate.
    Aceasta e soare nepătruns celor înalţi în cele dumnezeieşti.
    Ea e o stea pururea luminătoare pentru cei ce n-o cuprind.
    Ea se opune întristării, ea alungă duşmănia şi face să dispară cu totul pizma Satanei.
    Ea topeşte de la început şi slăbeşte curăţind şi alungă gândurile şi opreşte mişcările lor.
    Ea învaţă pe om să se ascundă şi să se smerească şi nu-l lasă să se reverse, nici să se piardă în visări.
    Ea, arătându-se strălucitor, depărtează lumea şi aduce uitarea tuturor lucrurilor urâte ale vieţii.  
    Ea hrăneşte mult şi vindecă setea şi dăruieşte putere celor ce se ostenesc pentru bine.
    Ea stinge mânia şi fierbinţeala inimii şi nu lasă pe om să se mânie sau să se tulbure.
    Când pleacă, e urmărită de cei răniţi de ea şi e căutată cu multă iubire, din inimă.
    Iar revenind, arătându-se şi luminând cu iubire de oameni, face pe cei ce o urmăresc să se întoarcă şi să se strângă în ei şi să refuze cu frică ceea ce căutau, ca nevrednici de binele Celui mai presus de toată zidirea.
    Ce nu lucrează ea, ce nu este?
    Ea e desfătare şi bucurie, blândeţe şi pace, milă fără număr, abis de înduioşare, nevăzutul văzut, neîncăputul încăput, neatinsul, nepipăitul, prins de mintea mea.
    Având-o pe aceasta nu o văd, dar o contemplu, când îmi scapă pornesc repede să o prind şi ea zboară întreagă.
    Nu ştiu ce să fac şi ard şi învăţ să o cer şi să o caut plângând cu multă smerenie, ca să nu-mi pară că-mi sunt cu putinţă cele mai presus de fire şi de puterea mea şi a strădaniei omeneşti, ci ţine de compătimirea lui Dumnezeu şi de mila Lui nemărginită.
    Ea se arată scurt timp şi se retrage, pentru că alungă o patimă, una singură din inimă.
    Fiindcă nu poate omul să biruiască patimile, dacă nu vine Ea în ajutorul lui.
    Dar nu le scoate printr-o singură arătare.
    Căci în omul sufletesc nu poate încăpea deodată întreg Duhul Sfânt şi deveni nepătimitor.
    Ci când va fi realizat toate cele ce-i stau în putere: dezgolirea, neîmpătimirea, despărţirea de ale sale, tăierea voii şi renunţarea la lume, răbdarea încercărilor, rugăciunea şi plânsul, sărăcia, smerenia, pe cât îi stă în putere, atunci, înconjurând deodată puţin, ca o rază subţire şi foarte mică mintea, o răpeşte într-un extaz părăsind-o repede ca să nu moară.
    De aceea prin această mare repeziciune, cel ce a văzut această frumuseţe îşi aminteşte şi recunoaşte că nu a înţeles-o.
    Ca nu cumva, mâncând ca un prunc mâncarea bărbaţilor desăvârşiţi, îndată să se spargă sau să i se facă rău şi să moară.
    Dar de atunci Ea ne conduce, ne întăreşte, ne învaţă, arătânduSe şi fugind, când avem nevoie de acestea, nu când voim – căci aceasta e propriu celor desăvârşiţi.
    Dar când suntem în greutăţi sau slăbiţi cu totul, ne vine în ajutor, ne răsare de departe şi mă face să o simt în inima mea.
    Eu strig, mă înăbuş în dorinţa de a o prinde, dar toate sunt noapte şi mâinile mele sunt nevrednice.
    Uit de toate şi şed şi plâng nemaisperând să o văd altădată astfel.
    Dar când voi fi plâns mult şi voi voi să mă opresc, atunci venind în taină ocupă capul meu şi mă pornesc lacrimile, neştiind cine este şi-mi luminează mintea cu o lumină foarte dulce.
    Dar când cunosc cine este, îndată zboară, lăsându-mi focul dorului dumnezeiesc, care nu mă lasă să râd sau să privesc la oameni, nici să primesc dorul a ceva din cele văzute.
    Se aprinde pe încetul, creşte prin suflarea răbdării şi Se face o flacără mare, care atinge cerurile.
    Iar pe aceasta o stinge delăsarea, risipirea în cele proprii şi în grijile vieţii (căci se află la început).
    Ea îndeamnă la tăcere şi la ura a toată slava şi la tăvălirea pe pământ şi la voinţa de a fi călcat ca praful; de acestea se desfată şi cu ele vrea să fie, învăţând smerenia care poate toate.
    Când deci o câştig pe aceasta şi mă fac smerit, Se află şi Ea nedespărţită de mine, îmi vorbeşte, mă priveşte şi o privesc.
    Este în inima mea, dar este şi în cer, îmi tâlcuieşte Scripturile şi-mi sporeşte cunoştinţa, mă învaţă taine, pe care nu sunt în stare să le spun, îmi arată cum m-a răpit din lume şi-mi porunceşte să am milă de toţi cei din lume.
    Deşi mă înconjoară ziduri şi sunt ţinut în trup, dar crede că sunt cu adevărat în afara lor; nu simt zgomotele, nu aud glasurile, nici de moarte nu mă tem, căci am trecut şi peste ea.
    Nu mai ştiu de necaz, ce este, deşi toţi mă supără, plăcerile sunt amărăciuni, fug de toate patimile şi văd necontenit lumina, ziua şi noaptea.
    Ziua îmi apare ca noapte şi noaptea ca ziua şi nu voiesc să dorm, căci aceasta îmi este spre pagubă.
    Iar când mă înconjoară toate cele rele şi la aparenţă mă atrag şi mă întăresc, mă aflu deodată împreună cu Ea în afara tuturor bucuriilor, supărărilor şi plăcerilor lumii şi mă umplu de bucuria negrăită şi dumnezeiască, mă desfăt de frumuseţea Ei, o îmbrăţişez mereu, o sărut şi mă închin.
    Şi am o mare recunoştinţă pentru Cel ce mi-a prilejuit vederea Ei pe care o doream, ca să mă împărtăşesc de lumina negrăită şi să mă fac lumină şi să particip, de acum la darul Lui şi să câştig pe Cel ce procură toate bunătăţile şi să mă fac nelipsit de harismele sufleteşti.
    Cine m-a atras şi m-a condus spre toate aceste bunuri, cine m-a scos din adâncul lumii înşelătoare?
    Cine m-a despărţit de tată, de fraţi şi de prieteni, de rudenii, de plăcerile şi de bucuria din lume?
    Cine mi-a arătat calea pocăinţei şi a plânsului, de unde am aflat ziua ce nu are sfârşit?
    A fost un înger, nu un om şi totuşi om care-şi râde de lume şi calcă balaurul în picioare şi de a cărui prezenţă tremură dracii.
    Cum îţi voi spune, frate, minunile şi semnele pe care le-am văzut făcute de el în Egipt?
    Îţi voi spune numai unul, căci nu pot toate; a coborât şi m-a aflat rob şi străin şi a zis: vino, copilul meu, te voi duce la Dumnezeu.
    Iar eu am zis către el cu multă necredinţă: şi ce semn îmi arăţi, ca să mă asiguri că tu mă poţi izbăvi din Egipt şi că mă poţi răpi din mâinile vicleanului faraon?
    Nu cumva urmând ţie, voi ajunge într-o şi mai mare primejdie?
    Aprinde, mi-a spus, un foc mare ca să intru în el şi de nu voi rămâne nears, să nu mă urmezi!
    Cuvântul m-a izbit, am făcut ce mi-a poruncit.
    Şi flacăra s-a aprins şi el a stat în ea neatins şi nevătămat.
    Şi m-a chemat la el.
    Mă tem, i-am spus, Stăpâne, sunt păcătos!
    A ieşit, a venit la mine şi m-a îmbrăţişat.
    Spune-mi, pentru ce te-ai temut, pentru ce ţi-e frică şi tremuri?
    Minunea e mare şi înfricoşătoare, dar vei vedea şi mai mari.
    M-am uimit, zicând: doamne, nu îndrăznesc să mă apropii de tine, nici nu vreau să par mai îndrăzneţ decât focul, căci văd că eşti om mai presus de om şi nici nu îndrăznesc să te privesc pe tine, pe care te-a respectat şi focul.
    El m-a atras mai aproape, m-a îmbrăţişat şi iarăşi m-a sărutat cu sărutare sfântă şi întreg a răspândit mireasma nemuririi.
    Am crezut, am dorit să-i urmez şi am voit să mă fac slujitor numai lui.  
    Dar faraon mă ţinea, supraveghetorii cumpliţi ai muncii mă sileau să mă ocup de lut şi de paie.
    Moise cerea lui Dumnezeu să facă ceea ce era de folos.
    Singur nu puteam scăpa şi nu aveam nici arme.
    Dumnezeu bătu Egiptul cu plăgi înzecite.
    Dar faraon nu s-a încovoiat şi nu m-a eliberat.
    Atunci intervine părintele cu rugăciunea şi Dumnezeu ascultă.
    Şi-i spune slujitorului Său să mă ia din mâna lui faraon şi făgăduieşte să pornească împreună cu noi, ca să ne elibereze de faraon şi de relele din Egipt.
    Şi aşa a sădit curaj în inima mea şi mi-a dăruit îndrăzneala să nu mă tem de faraon.
    Aşa a şi făcut lucrătorul lui Dumnezeu: m-a prins de mână mergând înaintea mea şi aşa am început să străbatem calea.
    Doamne, dă-mi înţelegere prin rugăciunile părintelui meu şi cuvânt ca să povestesc minunile mâinii Tale, pe care Le-ai făcut pentru mine, risipitorul şi desfrânatul, prin mâna robului Tău, scoţându-mă din Egipt!
    Împăratul Egiptului a cunoscut plecarea mea şi a dispreţuit-o ca a unuia singur şi nu a ieşit el însuşi, ci a trimis robii ce-i avea slujitori.
    Aceştia au alergat, ne-au ajuns la hotarele Egiptului, dar s-au întors deşerţi, zdrobiţi toţi.
    Săbiile lor s-au frânt, săgeţile s-au încovoiat, mâinile lor ce lucrau împotriva noastră se paralizară şi noi am rămas întru nimic vătămaţi.
    Stâlpul de foc ardea, era cu noi şi norul şi singuri treceam în altă ţară, prin mijlocul tâlharilor, al multor neamuri şi împăraţi.
    Află şi împăratul înfrângerea oştirii sale şi s-a înfuriat, socotind o mare necinste să fie batjocorit şi biruit de un singur om.
    Şi-a pregătit carele de luptă şi şi-a luat poporul şi a pornit să ne urmărească, lăudându-se foarte.
    A venit şi m-a aflat stând culcat de oboseală, căci Moise veghea şi grăia lui Dumnezeu.
    A poruncit să mi se lege mâinile şi picioarele şi părându-li-se că m-au luat în stăpânire, încercau să mă lege.
    Dar eu, culcat, râdeam şi mă înarmam cu rugăciunea şi-i respingeam pe toţi cu semnul crucii.
    Iar ei neîndrăznind să mă atingă, sau să se apropie de mine, stăteau departe şi păreau să se teamă de mine.  
    Şi ca ţinând foc în mâini, mă ameninţau să mă ardă şi strigau cu putere şi făceau zgomot.
    Dar ca să nu se laude că ar fi făcut vreun lucru mare, m-au văzut, prin rugăciunile tatălui meu şi îndată s-au retras ruşinaţi.
    A ieşit Moise de la Dumnezeu şi m-a aflat plin de încredere, plin de bucurie şi cutremurat de minune.
    M-a întrebat ce s-a întâmplat?
    I-am vestit lui: faraon, împăratul Egiptului, sosit cu popor nenumărat, nu m-a putut înlănţui, apoi a voit să mă ardă şi s-au făcut flăcări toţi cei veniţi cu el şi au vărsat foc din gura lor; şi că văzândumă făcut lumină prin rugăciunile tale, toţi s-au făcut întuneric şi acum iată-mă singur.
    „Vezi, mi-a răspuns Moise, nu te semeţi, nici nu privi la cele arătate, ci teme-te mai degrabă de cele ascunse.
    Vino, trebuie să fugim.
    Aşa porunceşte Dumnezeu şi Hristos îi va război pe egipteni în locul nostru“.
   „Să mergem, părinte, nu mă voi despărţi de tine, nu-ţi voi călca poruncile ci le voi păzi pe toate.
    Amin.“ 

Extras din: Sfântul Simeon Noul Teolog / Imnurile iubirii dumnezeieşti.
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 3
Vizitatori: 3
Utilizatori: 0