23 Noiembrie 17

ÎMPĂRĂŢIA

  • 31 Octombrie 17
  • Invatatura de Credinta
  • 0
    Prefacerea elementelor împărtăşaniei nu se face mecanic, brusc; aceasta este intim legată de fiinţa omenească a lui Hristos, şi nu se poate clinti din acest context. Prefacerea este o culme şi o împlinire a arătării dumnezeieşti, care are loc mereu în Sfânta liturghie.
    Privirea se îndreaptă în sus. Cele pământeşti se pleacă şi devin fără de importanţă. Marta se dă înapoi, Maria iese înainte: ea a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea (Luca X, 42). Cele lumeşti, cuprinzând şi răutatea, sunt trecătoare. Doar cele cereşti nu se iau de la noi: doar Cel Înviat dă viaţă veşnică.
    Iară şi iară Biserica trăieşte minunea învierii. Orice duminică este închinată învierii. Duminicile nu se îngenunchează, aşa arată tradiţia, încă de la începuturi: pentru că iei parte la învierea Domnului. Este o întâmplare a prezentului: acum şi aici. Chiar acum şi chiar aici… Pătrunde în întreaga viaţă a Bisericii. Chiar acum face Domnul făptura, puternicul psalm 104 dând ritmul întregii zile liturgice la vecernie.
    Chiar acum şi aici se închid porţile raiului pentru om, şi se închid uşile la altar. Chiar acum şi aici se deschid din nou, când sosirea Luminii aminteşte aceasta în timpul liturghiei… Şi astfel se repetă întreg procesul de restabilire în liturghia zilnică.  
    La fel şi cu sărbătorile de peste an. Naşterea şi Botezul Domnului, pogorârea Sfântului Duh, Boboteaza, tăierea capului Sfântul Ioan Botezătorul - toate se săvârşesc în prezent, Biserica le trăieşte. Nu ca simbol sau ca imagine, nu ca o aducere aminte, ci ca pe nişte lucruri care se petrec cu adevărat aievea.  
    Sărbătoarea sărbătorilor şi praznicul praznicelor: Paştele. Atunci se adună întreaga Biserică în templu, la miezul nopţii, la ora doisprezece, pentru a auzi vestea cea mare: Hristos a înviat! S-a postit patruzeci de zile; cu ramuri L-au întâmpinat pe Hristos de Florii la intrarea în Ierusalim, cu o săptămână înainte, şi de atunci au fost alături de El pe tot parcursul săptămânii mari, săptămâna patimilor: la cina cea de taină, la spălarea picioarelor, la trădarea lui Iuda, la batjocurile şi la răstignirea Domnului, la punerea Lui în mormânt, toate fiind slujbe mari, bogate, şi foarte asemănătoare celor descrise în Ierusalim încă din secolul IV.
    ,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” cântă corul. „Hristos a înviat!” strigă preotul, şi: „Adevărat a înviat!” răspunde mulţimea, toţi cu lumânări aprinse în mâini.
    ,,Ziua învierii: să ne luminăm şi să ne veselim. Să spunem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere, şi să strigăm: Hristos a înviat din morţi…”
    Cu bucurie ne îmbrăţişăm, în timp ce cântările urmează cu repeziciune una după alta. Aici nu mai e nevoie de argumente şi de explicaţii, e vorba doar de trăirea interioară, de trăirea colectivă, de a lua parte cu toată suflarea la duhul Bisericii. Chiar dacă înţelegerea omenească este limitată şi trecătoare.
    Dar sentimentul prezenţei nemijlocite se întinde de la Înviere la zilele de apoi, până la venirea Domnului şi la ziua Judecăţii. Atunci, totul se va săvârşi la un semn: şi acest lucru va fi deja mâine, azi, acum, în clipa următoare.  ,,Că vremea s-a scurtat de acum”. (1 Corinteni VII, 29) Nu mai e vreme, încă din timpurile apostolilor nu mai e vreme. N-avem timp niciodată.
    Cu trâmbiţa apocalipsei ţiuind deja în urechi, omul păcătos nu mai are nimic altceva de făcut decât să apeleze la mila Judecătorului revelat în Hristos. Cucerit, I se închină: „Miluieşte-mă Dumnezeule!” Psalmul 50 este cel mai învăţat dintre toţi.17  
    Şi ceea ce este deosebit, este că n ădejdea în mila Domnului este biruitoare mai mereu. Cu toată anatema dată de cel de al cincilea sinod asupra lui Origen, (la anul 553), care vorbeşte de mântuirea tuturor, chiar şi a diavolului, datorată dragostei Domnului cel atotţiitor, (apocatástasis), în Biserică trăieşte în ascuns o asemenea speranţă, care nu a fost înlăturată chiar de toţi teologii. Dragostea este până la urmă puterea covârşitoare, iar răutatea doar un segment temporar, osândită a cădea întru mila atotbiruitoare a lui Dumnezeu, chiar şi ea… ,,Ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Corinteni XV, 28).
    Dar şi acest ultim fapt, are loc acum şi aici: ,,s-a apropiat împărăţia cerurilor” Omul dobândeşte aceasta prin revelaţie, în imediata apropiere a Domnului: posesiunea  vieţii veşnice, începutul şi sfârşitul.
    Împărăţia cerurilor o caută omul: aceasta este conţinutul şi lumina întregii lui vieţi şi punctul central. ,,Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei VI, 33). Toate celelalte - însemnând orice ar putea ajuta creştinul şi întreaga Biserică pentru ca aici, pe pământ să poată căuta împărăţia cerurilor. Nici un fel de priviri rătăcite asupra intereselor de moment nu ar trebui, de aceea, să umbrească lucrul cel mai important: căutarea lui Dumnezeu, aflarea Lui.  
    ,,Căutaţi mai întâi împărăţia  Lui …” după aceea, dar  numai după aceea, ni se dau toate celelalte - în cantitatea şi sub forma pe care o consideră Domnul de folos pentru noi. Aceasta poate fi bogăţie, sau sărăcie şi nevoinţe; poate fi înflorire sau aparentă oprimare: ,,Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani VIII, 28). De această idee este pătrunsă toată Biserica, de la rugăciunea smeritului în chilie, până la implicarea Bisericii în viaţa şi ,,politica culturală” sau mai bine zis, în cele lipsite de prezenţa ei.
    Pe aceeaşi piatră se întemeiază şi expresia cea mai înaltă a smereniei: viaţa monahală. Mănăstirea nu are altă menire decât aceea de a fi un loc retras pentru cel ce caută împărăţia cerurilor. Problemele sociale sau igienice nu sunt de interes, la fel ca şi cele pământesc-culturale: tot ceea ce are loc aici priveşte pe cel ce cu toată fiinţa caută, ,,însetează de dreptate”, doreşte împărăţia şi Dreptatea, - dreptatea Lui, nu cea omenească.
    Mănăstirile păstrează în totalitate şi unitar – nu există ordine călugăreşti - regulile  stabilite de VASILE CEL MARE cu idealul său monahal din secolul XIV: rugăciunea stăruitoare a ascetului depărtat de lume, care caută să urmeze lui Hristos şi renunţarea totală a voii sale pentru a obţine pe a Lui. Prin rugăciune şi înfrânarea cărnii – mai ales prin munca fizică şi prin ascultare, privegherea şi postul ca unelte, dar nu considerate ca datorie în sine, călugărul învaţă să se lepede de sine şi să îşi ,,urască” ,,chiar şi sufletul său însuşi” (Luca XIV, 26). El înţelege că nu trebuie să se lase pradă plăcerilor extatice: acestea sunt considerate necuviinţe duhovniceşti. Este avertizat să nu primească vedenii sau glasuri de dincolo: cel mai adesea acestea sunt autoamăgiri, aduse de diavol. Stigmatizările sau altele asemenea sunt privite ca nesănătoase. Calea cea îngustă nu cuprinde altceva decât lupta, curajul, nevoinţa: nevoinţele crucii. Nici nu se aşteaptă la altceva. Învăţătorii săi sunt marii nevoitori ai pustiei Egiptului, ai Siriei şi Palestinei, cu idealul lor frust şi treaz.
    Aceşti sfinţi părinţi din primele secole creştine şi ceilalţi inspiraţi scriitori de mai târziu, sunt citiţi cu ardoare nu numai de monahi, dar şi de toţi căutătorii adevăraţi. Cu smerenia şi blânda lor sfinţenie şi cu marea lor experienţă de viaţă aceştia sunt învăţători iscusiţi şi conducători încercaţi în aplicarea practică a mesajului Evangheliilor. Din momentul când s-au redescoperit în secolul XVIII,19 tradiţia sfintelor nevoinţe, fie orală, fie scrisă, se întemeiază exclusiv pe aceştia.
    Şi ei învaţă că împărăţia lui Dumnezeu vine pe furiş: şi omul ,,doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el”. (Marcu IV, 27) Pentru că împărăţia cerurilor este aproape: ea ,,se află în voi” şi acolo trebuie să o căutaţi. ,,Ia-ţi curajul să intri în cămara cea mai ascunsă a sufletului tău şi acolo vei vedea cerul, fiindcă ele sunt una, şi dacă vei păşi într-una din ele le vezi pe amândouă. Scara împărăţiei este în tine, ascunsă în sufletul tău.” Aşa spune ISAAC SIRUL, probabil cel mai profund din aceşti sfinţi, şi coborârea în propria ta cămară sufletească şi lămurirea curată a ei, cu ajutorul Domnului, din toate gândurile şi impulsurile stricătoare este ,,ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor”. Acesta este drumul către inima despătimită curat, care încă de pe acest pământ poate avea parte de hrana îngerească: contemplarea Domnului.
    Dar acest lucru se face în smerenie şi în ascuns, conştientizând propria greşeală. În fiecare moment cerşind în cea mai mizeră şi mai ruptă îmbrăcăminte, întinzând o mână şi suspinând: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Doar un asemenea om sărac cu duhul se poate apropia de sfânta împărăţie: pe el îl aud cerurile (lui îi aparţine împărăţia cerurilor. Acum şi pururea şi în vecii vecilor.   

Extras din: FRITJOF TITO COLLIANDER / CREDINŢA ŞI TRĂIREA  ORTODOXIEI  
Traducerea din limba suedeză şi notele de Părintele Dan Bădulescu    
Apare cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte † GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului / BUCUREŞTI 2002
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 2
Vizitatori: 1
Utilizatori: 1