26 Iunie 19

Îmi pare rău pentru ea că a ajuns în burta mea, că putea să ajungă în burta altei mame, care nu ar fi făcut lucrul acesta

  • 17 Mai 19
  • Despre avort
  • 0
    Era seară, venisem de la serviciu și mi‑am cumpărat un test de la farmacie, l‑am făcut și a ieșit pozitiv. L‑am sunat pe Alex, prietenul meu. În momentul acela eram amândoi de acord că ținem copilul, după care, nu știu de unde, el s‑a răzgândit. Că „nu poate să facă pasul acesta”, că „nu se simte pregătit”, că „îl scoate puțin din ritmul lui de viață și să ne mai gândim”, „că mai există și alte soluții”. Pentru mine avortul nu era o soluție. Avortul pentru mine era un mare NU.
    Au urmat discuții și discuții și discuții. Și momente în care se răzgândea și zicea „Bine, o să facem asta, o să avem un copil”, după care după două zile urma „Nu sunt pregătit, nu putem să facem asta, nu o să avem un copil”.
    A aflat și mama, nu a avut curajul să mă confrunte și să‑mi spună „Știu că ești însărcinată, hai să vorbim”, ci a spus „Am avut un vis negru, am visat că ești însărcinată, Gabriela, ai grijă să nu se întâmple lucrul ăsta, că dacă se întâmplă eu o să mor” – ea știind de fapt că eu sunt însărcinată.
    În ziua avortului eram în 11 săptămâni, luni, pe 11 februarie, iar eu vineri, 9 februarie, am luat decizia practic, pentru că atunci a fost ultimul telefon de la Alex prin care el mi‑a spus că „nu, gata, nu poate”. Știam că sarcina este deja dezvoltată, e mare și era acum sau niciodată.
    Deja intrasem în decizia asta că eu o să fac avortul cu toate că nu voiam, dar eu căutam. Nu am stat acasă. Am plecat de acasă, am stat la verișoara mea. Și, culmea, în acele două zile mi s‑a întins o mână de ajutor, pentru că părinții verișoarei mele au spus că mă ajută ei. Au spus „Te ajutăm noi. Nu face asta, te ajutăm noi”. Dar nu am auzit. Eram pe o decizie care nu era a mea, dar eu o făceam, nimeni altcineva. Nu m‑a dus nimeni cu forța, nu mi‑a pus nimeni cuțitul la gât.
    Și‑așa că luni dimineața m‑am trezit, ne‑am urcat în mașină – verișoara mea m‑a dus cu mașina ei – ca un robot, nu‑mi aduc un gând aminte pentru că probabil nu aveam niciunul. Absolut nimic nu‑mi aduc aminte, decât că ningea. Și‑am ajuns la spital, am găsit ușa doctorului, cabinetul unde se făceau avorturi. Era agitație la ușă, multă lume și multe fete. M‑am așezat la coadă, am plătit – nu știu cât, cât a cerut, cred că mi s‑a dat și chitanță.
    Singura întrebare care mi s‑a pus în momentul acela legat de decizia mea a fost după ce doctorul începuse să își facă el treaba acolo, în timp ce… De ce nu înainte? De ce nu a întrebat nimeni înainte?
    Am simțit tot – o durere interioară fizică și… sufletească. E ca și cum un cuțit a intrat în tine și a tăiat așa, tot (gest larg, circular). Tot ce găsea în cale… tot, tot, tot. Culmea e că nu puteai să zici „stop”. Că dacă spuneai „stop”, ce rezolvai?
    Și nu se mai termina. Durea, și durea, și durea. Și în continuu simțeai așa cum trage din tine. Ca să aud cuvintele doctorului spu‑ nând „Of, e o sarcină bine dezvoltată!”. Cum poți să‑mi spui asta – „e o sarcină bine dezvoltată”? Trebuia să răspund „vai ce mă bucur că noi trei ăștia de față am reușit să nu mai fie așa”?
    După ce a terminat el ce avea de făcut, asistenta m‑a luat de mână și m‑a dus într‑un salon de lângă, unde erau foarte multe paturi, unul lângă celălalt, și foarte multe fete. Și toate stăteau pe burtă, toate trecuseră prin asta. Aș fi vrut sa văd salonul ăla înainte – că fugeam!
    Foarte multe plângeau, ca și mine, de altfel. Motivul pentru care plângeam nu era, cred, durerea fizică prin care trecusem, ci probabil ne dădeam seama prea târziu cât de prostănace am fost și de naive și de proaste. Asta cred că am fost, proaste.
    După ce am fost la doctor i‑am trimis eu un mesaj și i‑am zis „Gata, poți să fii fericit, am terminat”. Nu m‑a sunat atunci, nu a zis nimic.
    După m‑am simțit oribil – poate „oribil” e un cuvânt prea frumos, aș vrea să găsesc altul mai urât. Fără sens.
    Alex deja după 2 zile după ce am făcut avortul a zis să ne despărțim, a zis că nu mai putem continua relația. N‑am înțeles de ce, că eu făcusem asta ca să se păstreze relația într‑un fel, nu?
    Nu știam cine sunt, ce vreau să mai fac, ce îmi doresc… A rămas un gol, o rană, o cicatrice, care nu mai trece niciodată. Și bine e că nu trece. Eu mă bucur că nu trece cicatricea asta, pentru că nici nu vreau să mai trec prin asta vreodată. Și mie o să‑mi aducă aminte cicatricea asta și de asta câteodată am grijă de ea. O îngrijesc ca să nu se ducă, ca să‑mi reamintească ce‑am făcut. E o greșeală pe care nu pot să o repar, n‑am cum.
    Acum când mă uit în spate motivele mi se par de căcat – pardon, dar chiar așa mi se par acum. Așa și dacă mama nu voia, ce, făcea mama copilul? Aveam 25 de ani, adică dita‑ mai femeia.
    Îmi pare rău pentru ea că a ajuns în burta mea, că putea să ajungă în burta altei mame care nu ar fi făcut lucrul ăsta.

Gabriela D., 28 ani, București 20 ianuarie 2011
Transcriere după originalul video postat la: http://rupetacerea.ro/gabriela/
Extras din: MĂRTURII DESPRE CRIZA DE SARCINĂ - femei fericite că au născut, femei care regretă avortul
Editura ProValori Media, București, 2018
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe