25 Aprilie 19

Îmbuibarea pântecelui şi beţia

  • 06 Aprilie 19
  • Stiri de interes
  • 1
    Nimic nu provoacă atâta mulţumire şi atâta sănătate, ca atunci când cineva mănâncă şi bea după măsura adevăratei nevoi a trupului său, astfel încât să nu aibă o greutate mai mare decât cea normală. Şi pentru a te convinge, observă-i mai întâi pe cei care mănâncă cu măsură şi apoi pe cei care mănâncă exagerat. Trupurile primilor sunt de obicei puternice, sănătoase, cu organe care funcţionează armonios, pe când ale celorlalţi sunt molâi, greoaie, anevoioase şi bolnăvicioase.
    E acesta un lucru plăcut? Şi putem spune că cel ce-şi îmbuibează pântecele simte plăcere adevărată, îngurgitând mâncăruri multe şi variate? Dar când există plăcere adevărată? Când mai întâi există dorinţa şi apoi urmează satisfacerea ei. Dacă, însă, este urmărită o desfătare fără să existe dorinţă sau dincolo de hotarele dorinţei, atunci mulţumirea pricinuită de plăcere dispare. 
    Aşa cum o corabie, când este încărcată cu mai multe mărfuri decât poate rezista, se scufundă, la fel şi trupul nostru, atunci când primeşte mai multă hrană decât are nevoie, se scufundă în nenorocire. Corabia împovărată nu este ajutată nici de buna construcţie, nici de vremea favorabilă, nici de îndemânarea căpitanului, nici de mulţimea marinarilor. Şi celor ce se dedau desfătărilor materiale şi sunt lacomi la mâncare şi băutură, nu le sunt de folos sfaturile şi poveţele, nici prevestirile şi ameninţările, nici frica de moarte şi de iad. Ai zice că nu mănâncă pentru a trăi, ci trăiesc pentru a mânca. Aşadar, după ce-şi îmbuibează pântecele şi îşi îngraşă trupul, pleacă din viaţa aceasta, nereuşind altceva decât să-şi pregătească trupul pentru un ospăţ mai bogat al viermilor. Căci îngrăşarea, de vreme ce provoacă multe boli, duce deseori la o moarte timpurie. Am putea spune că mesele bogate sunt mai rele decât otrăvurile. Deoarece otrăvurile îi omoară iute şi fără dureri pe cei care le iau, pe când mesele bogate dau naştere unei vieţi mai rele decât o mie de morţi, pentru că ele îl omoară lent pe om. Şi cei care suferă de alte boli sunt compătimiţi de mulţi, pe când cei ce suferă de boli provocate de multa mâncare şi băutură nu pot fi compătimiţi de oameni, chiar dacă ei ar vrea. Întrucât ei singuri îşi provoacă bolile, se îndreaptă cu voia lor spre prăpastia relelor.
    O fiară sălbatică nu ne poate vătăma atât de mult precum dorinţa desfătărilor materiale. Căci fiara ne poate sfâşia doar trupul, pe când dorinţa desfătărilor materiale, când se sălăşluieşte în inima noastră, împreună cu trupul ne nimiceşte şi sufletul.
    Nu spun să vă dedaţi nevoinţelor aspre, dacă nu vreţi. Dar să ne ferim de cele de prisos, să îndepărtăm ceea ce nu este absolut necesar. Adevărat, ce iertare vom primi, când alţii nu le au nici pe cele necesare, deşi sunt îndreptăţiţi să le aibă, iar noi ne bucurăm de mai mult decât ne este necesar? Dar ne-am putea întreba şi cine se bucură mai mult, cel ce se hrăneşte cu ierburi şi este sănătos sau cel care mănâncă din belşug şi suferă de diferite patimi? Fireşte că primul se bucură mai mult, pentru că-şi păstrează sănătatea.
    Să nu cerem, aşadar, nimic mai mult decât necesarul. Îţi este de ajuns fasolea pentru ca să trăieşti sănătos? Mănâncă fasole. Eşti bolnăvicios şi ai nevoie de fructe şi legume? Nu te împiedică nimeni să le mănânci. Eşti chiar şi mai neputincios şi ai nevoie de carne? Nu te vom lipsi de ea. Scopul nostru nu este vătămarea oamenilor, ci tăierea celor prisositoare; şi prisositor este ceea ce depăşeşte necesarul, ceea ce este mai mult decât ne trebuie ca să trăim în sănătate şi cumpătare.
    Nu vedeţi că luptaţi împotriva unor puteri netrupeşti? Cum le vom birui, aşadar, de vreme ce suntem în trup? Dacă cel care se lupt ă cu oamenii trebuie să aibă grijă cum se hrăneşte, cu atât mai mult trebuie s-o facă atunci când are de luptat cu diavolii. Ce se întâmplă când cineva se străduieşte să cânte la o liră ale cărei corzi nu sunt bine întinse? Oricâtă iscusinţă ar avea el, nimic nu izbuteşte. Corzile slabe nu-i vor lăsa degetele să-şi arate îndemânarea. La fel se întâmplă şi cu trupul. Când este slăbit şi moleşit de desfătările materiale, nu lasă sufletul să sporească duhovniceşte. De aceea, să mâncăm şi să bem atât cât să ne mulţumim, dar şi cât să ne menţinem trupul într-o asemenea stare naturală, încât să nu vatăme sufletul.
    Adevărat, nimic nu este mai îndrăgit de diavol ca îmbuibarea pântecelui cu multă mâncare şi băutură şi, în general, ca desfătările materiale, care-l preschimbă pe om în porc sau în ceva şi mai rău. Căci porcul, măgarul, câinele şi toate animalele necuvântătoare nu mănâncă şi nu beau niciodată mai mult decât au nevoie, iar omul cuvântător, cel cinstit cu chipul lui Dumnezeu, devine necuvântător, depăşind măsura. Tot el, desigur, dacă are animale, nu le sileşte niciodată să mănânce ori să bea mai mult decât vor. Şi dacă-l întrebi de ce, îţi va răspunde: „Ca să nu păţească vreun rău şi să sufere”. Pentru sine însuşi, însă, nu ia această măsură. Astfel, suferă mereu. Căci urmările îmbuibării pântecelui şi beţiei – mai ales ale beţiei – durează mult. Aşa cum, după ce trece febra, slăbiciunea rămâne, la fel şi după ce trece beţia, ameţeala rămâne atât în trup cât şi în suflet. Trupul chinuit este ca paralizat, ca o corabie naufragiată; iar sufletul, şi mai rău chinuit, de vreme ce trupul se află în această stare, iscă o nouă furtună şi aprinde şi mai viu dorinţa. Câte rele sunt provocate omului de beţie, mi-e ruşine să spun. Las conştiinţa voastră, care le cunoaşte mai bine, să judece. 
    Adevărat, ce este mai rău decât un beţiv care umblă împletecindu-se de colo până colo şi devine pentru cei neînţelepţi pricină de hulire a darurilor lui Dumnezeu? Căci îi aud pe mulţi dintre cei care văd ciudăţeniile beţivilor, zicând: „Mai bine n-ar fi existat vinul”. Ce prostie! Alţii sunt de vină, şi tu osândeşti darurile lui Dumnezeu? Nu cumva vinul săvârşeşte răul, omule al lui Dumnezeu? Nu vinul, ci necugetarea celor care-l folosesc în chip rău. Să zici, aşadar, „să nu fi existat beţia”, nu „să nu fi existat vinul”. Pentru că aşa, dacă înaintezi încă puţin, vei spune: „Să nu fi existat cuţite, pentru ca ucigaşii să nu mai omoare. Să nu fi existat noapte, pentru ca hoţii să nu mai fure. Să nu fi existat femeia, ca să nu mai cădem în desfrâu”. Şi pe scurt, vei cere să nu fi existat nimic.
    Nu osândi aşadar vinul, ci beţia şi pe cei care mânuiesc binele în chip rău. Apropie-te de omul acesta când îl vei afla treaz şi spune-i: „Vinul ne-a fost dat de Dumnezeu ca să ne veselească, nu pentru a ne purta necuviincios; pentru a râde, nu ca să ne facem de râs; pentru a ne menţine sănătatea, nu ca să ne îmbolnăvim; pentru a ne întări trupul, nu ca să ne slăbim sufletul.  
     Într-adevăr, puţin vin dăruieşte veselie – cum spune psalmistul, „Vinul veseleşte inima omului” (Psalmi 103, 15) – dar şi sănătate, după cum spune şi apostolul Pavel, sfătuindu-l pe ucenicul său, Timotei: „Foloseşte puţin vin, din pricina stomacului tău şi a deselor tale slăbiciuni” (I Timotei 5, 23). Fiecăruia dintre noi, desigur, Apostolul ne-ar fi spus: „Să foloseşti doar puţin vin, din pricina primejdiei desfrâului, a vorbelor necuviincioase şi a dorinţelor viclene, care de obicei sunt provocate de beţie”.
    Câţi dintre voi vă îmbătaţi, distrugeţi foloasele vinului. Şi sănătatea v-o zdruncinaţi, şi de veselie vă lipsiţi. Adevărat, ce există mai rău decât să ne pierdem echilibrul şi să simţim o neplăcere negrăită, să credem că toate se învârt în jurul nostru, să ne cufundăm în întuneric adânc, să avem nevoie de ajutor şi îngrijire, precum bolnavii, să fim chinuiţi de atâtea şi atâtea rele?
    Cei care se dedau beţiei, cu cât beau mai mult vin, cu atât le e sete mai mult. Băutura le stârneşte din ce în ce mai mult setea. Iar plăcerea pe care o provoacă vinul, dispare, setea însă, deoarece devine nestăpânită, îi trage în prăpastia beţiei pe cei pe care îi înrobeşte.
    Nu cumva credem că gâtlejul îl avem ca să turnăm în el necontenit mâncăruri şi băuturi? Nu-l avem pentru asta, ci pentru a face rugăciuni la Dumnezeu, pentru a-i învăţa pe alţii legile dumnezeieşti, pentru a-i povăţui pe semenii noştri tot ceea ce le e de folos sufletelor lor. 
    Râurile înfuriate nu sapă şi nu distrug malurile lor aşa de uşor precum ne distruge sănătatea desfrâul şi desfătarea, îmbuibarea pântecelui şi beţia. Căci acestea fac trupul moale, slab, bolnăvicios; iar pe suflet îl fac trândav, laş, molâu.
    Aşadar nu este rău să mâncăm. Nicidecum. Îmbuibarea este rea. Nu este, de asemenea, rău să bem vin. Vinul fără m ăsură, care duce la beţie, este rău. Domnul ne-a dat trup material, care nu se poate întreţine altfel, decât cu hrană. Dar când ne hrănim, trebuie s-o facem cu măsură, ca să rămânem sănătoşi şi ageri.
    Prin urmare, să avem grijă să mâncăm şi să bem doar atât cât şi plăcere adevărată să simţim, şi trupul să ni-l hrănim, încât să fie în stare să împlinească poruncile lui Hristos. Astfel, cu harul Său, şi viaţa de aici o vom petrece bine, şi pe cea de dincolo o vom câştiga.

Extras din: Sfântul Ioan Gură de Aur - Problemele vieţii - Traducere de Cristian Spătărelu şi  Daniela  Filioreanu  
Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura Cartea Ortodoxă / EDITURA EGUMENIŢA
Lasa un comentariu
avatar
avatar
0 Spam
1
Adevarat
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0