19 Iunie 18

Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită

  • 13 Iunie 18
  • Despre familie
  • 0
    Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită. Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinţele, îi răsfaţă sau nu. Pentru că sunt copii bătuţi, copii abuzaţi, dar ei nu sunt iubiţi. Nu sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune. Majoritatea copiilor au dus o viaţă de tortură (nu exagerez!) din cauza notelor: părinţii au ţinut sus şi tare ca ei să ia numai 10, un lucru greu de obţinut. Şi ce e uimitor, e că o strâmbătură a tatălui, că n-a luat 10 sau că a luat 8, sau un cuvânt spus aşa: „Ei, dacă era băiat…”, a lăsat răni adânci. Deci acest dispreţ, această lipsă de consideraţie a taţilor pentru fete le marchează pe fete, le aşează într-o stare de inferioritate şi într-o sete de iubire inconştientă, dar foarte agresivă.

    Aceste fete vor porni în căutarea unui bărbat care să le ofere iubirea tatălui, nu iubirea… Cele care nu sunt acoperite deloc duhovniceşte vor ajunge să aibă multe relaţii, pentru că nu vor fi fericite decât în perioada în care bărbatul chiar este atent, iubitor, atent să descopere persoana. Deci, ele nu doresc decât să recupereze ce n-au avut în familie.

    Or, la noi în mănăstire, când venim întâi, conştientizăm aceste neputinţe, le înţelegem care sunt şi pornim lupta cu ele. Întâi ne împăcăm cu mama şi cu tata, după aceea, ne despărţim de ei, pentru că dacă nu mă împac şi nu iert toate aceste dureri pe care le-am avut, nu mă pot lepăda. Porunca e: cine se căsătoreşte, să se lepede de mamă şi de tată şi să urmeze nevasta. Cine se face mireasa lui Hristos se leapădă de tată şi de mamă.
    Această lepădare e musai, dar trebuie să fie o lepădare în Hristos, o lepădare cu dragoste, cu iertare, cu înţelegere, cu vindecare a acestor răni. Că altminteri, voi căuta mamă în stareţă, şi să fie numai mama mea, tată în duhovnic, şi să fie numai tatăl meu şi tot timpul voi fi în concurenţa care a fost între mine şi sora mea, între mine şi fratele meu. Deci, o prelungire a vieţii de acasă. Şi Dumnezeu e folosit: „Doamne, dă-mi să fiu eu primul! Dă-mi, Doamne, să am rugăciune, să mă împărtăşesc, să…” putem merge până la chestii copilă¬roa¬se, ca „Domnul din împărtăşanie să fie mai mare la mine decât la cealaltă…”

– Este tot o manifestare a egoismului, de fapt?

– Este nu atât a egoismului, cât a copilului neiubit, care nu s-a vindecat, n-a neiertat, n-a depăşit. Trăieşte încă în psihismul acesta, sunt nişte tipare pe creier, pe care specialiştii le numesc scheme de adaptare sau de inadaptare. Şi astea intră imediat în funcţie. Să vezi ditamai omul, poate să fie profesor, şi deodată, când i se întâmplă o chestie de asta, devine copilul de cinci ani, când se înfurie sau se întristează. Dacă se trântea pe jos, acum o să trântească uşa şi o să plece, dacă se băga sub masă, acuma o să intre în chilie şi o să-şi încuie uşa, deci o să facă aşa până când vindecăm copilul acela. Noi am venit aici să ne vindecăm şi apoi să ne sfinţim. Sfinţenia, sfinţirea, înduhovnicirea vine după vindecare.

– Acesta e un lucru foarte greu de înţeles. Adică nu atât greu de înţeles, cât lucrul la care foarte puţini se gândesc: că într-o mănăstire, sau în biserică, în general, mai întâi trebuie să ne vindecăm şi pe urmă să ne sfinţim.

– Exact! E spital. Asta este. De aia S-a jertfit, de aceea El este vindecătorul sufletelor şi al trupurilor noastre

Maica Siluana Vlad / extras din cartea: Cu Hristos te intalnesti, mai intai, in iad. Convorbiri despre disperare, cautare, durere si mantuire
Autor: Maica Siluana
Editura: Lumea Credintei
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 6
Vizitatori: 6
Utilizatori: 0