25 Iunie 19

Eram cu un copil mic, care tocmai împlinise 7 luni, și eram din nou însărcinată

  • 29 Mai 19
  • Despre avort
  • 0
    Mă numesc Elena și am 48 de ani. Sunt căsătorită de 28 de ani. Am un băiat care de curând a împlinit 26 de ani și care lucrează în Italia. Locuiesc într‑un sat din județul Suceava. Aș fi fost mama a 4 copii dacă nu se întâmplau anumite lucruri…
    La 7 luni după nașterea primului copil, pe la 22 de ani, am rămas iar însărcinată. Eram tânără și fără minte. Locuiam cu toată familia soțului, cu socrii, cu bunicii, străbunicii. Mi‑era jenă de ideea că mi‑ar fi reproșat cei din casă că n‑o să mă mai ocup de treburile gospodărești, că o să trebuiască să aducă slugă să se ocupe ori de co‑ pii, ori de animale. Nu am avut un loc de muncă niciodată. Ne‑am gospodărit și am trăit toată viața din agricultură și din creșterea animalelor. Nu m‑am gândit niciodată care ar fi îndeletnicirile unei femei în gospodărie, sau sarcinile pe care le pot face doar bărbații. Am muncit fără să țin cont de aceste lucruri, chiar dacă adesea mă depășea greutatea lor. De mic copil am fost nevoită să muncesc și am înțeles cât de important e acest lucru.
    Eram cu un copil mic, care tocmai împlinise 7 luni și eram din nou însărcinată. Mi‑am dat seama imediat. N‑am avut dere‑ glări menstruale niciodată, așa că mi‑a fost foarte ușor să pricep ce se întâmplă, mai ales că aveam și grețuri.
    Niciun membru al familiei nu zicea nimic. M‑au lăsat pe mine să decid. Eram cumva presată. Nu aveam deloc minte. Nici nu mă gândeam la ce avea să urmeze, nici la gravitatea lucrului pe care intenționam să‑l fac.
    Am zis că fac avort. Nu voiam să merg la spital. Auzisem de o femeie care mă poate ajuta. Soțul m‑a dus la ea. Sincer, de capul meu n‑aș fi mers, dar am văzut că nimeni nu voia copilul și m‑am dus.
    Mi‑a făcut o injecție. Nu știu de care. Nu îmi mai amintesc mare lucru. Mă gândeam că aveam să ajung acasă și o să fie ca și când o să nasc și o să se rezolve totul. Am început să sângerez foarte puternic și aveam niște dureri îngrozitoare. O săptămână întreagă. Am zăcut la pat fiind foarte bolnavă, chiar pe punc‑ tul de a muri. M‑au dus până la urmă la Rădăuți la spital și m‑au curățat.
    Peste vreo 2 ani am rămas din nou însărcinată. M‑am dus să nasc, dar mi s‑a spus că am născut un copil mort. Nu puteam înțelege de ce. Medicii spuneau că din cauza lichidului amniotic, copilul ar fi murit înecat chiar în momentul nașterii. Eram la capătul puterilor. Nu mi‑au mai dat voie să țin fetița în brațe, așa cum ținusem primul copil. Eram epuizată, căci fusese o naștere grea și ceva din mine a murit, pe lângă acel copil. Soțul a luat fetița de la morgă și am îngropat‑o creștinește.
    Începusem să mă îmbolnăvesc din ce în ce mai rău. Mă supăra ba ficatul, ba stomacul, ba aveam sângerări puternice și dureri foarte mari. Nu reușisem să depășesc durerea sufletească.
    Peste un an, eram iar însărcinată în 6 luni. Am mers la controlul de rutină la spital la Rădăuți, dar m‑au trimis la Suceava. Mi‑au spus că e mort copilul. Mi‑era foarte greu să cred, pentru că mi se părea că mișca în burtă, dar doctorița a zis că trebuie scos că e mort și că trebuie să mă opereze. Cred că și de această dată era tot o fetiță.
    Nu am putut să o îngrop pe aceasta, nu știu unde au dus‑o, nu știu ce au făcut cu ea, nimic nu știu…
    I‑am dat doctoriței un lănțișor de aur pe care‑l purtam la gât și ceva bani și și‑a dat interesul cât de cât să mă opereze.
    Mi‑au făcut apoi câteva transfuzii, injecții și tratamente. Nu știam cum să‑i anunț pe cei de acasă despre operație. Pe atunci nu aveam nici telefoane, nici nimic.
    Am trimis o scrisoare, ca să știe, pentru că eu m‑am dus la control, dar au trecut deja câteva zile și eu nu mă întorceam acasă. A venit apoi soțul și i‑a mai adus una‑alta doctoriței.
    Mi‑au legat trompele, căci mi‑au spus că orice sarcină avea să provoace moartea ori mie, ori copilului.
    Aveam doar un copil. 3 erau morți. M‑am îmbolnăvit de nervi. Conștiința nu‑mi dădea pace. Simțeam că nu mai vreau să trăiesc, că nu mai merit. Am vrut de multe ori să‑mi iau viața.
    Anii au trecut și n‑am mai putut avea alți copii. Mă îmbolnăveam periodic, eram foarte slăbită. Soțul meu a devenit alcoolic. Mă bătea… Relația noastră a fost bună numai pe la început, pe urmă nu au mai mers lucrurile.
    Aflasem despre femeia care‑mi făcuse chiuretajul că se spânzurase. M‑am gândit de multe ori „oare a câta femeie eram eu? Câte au mai făcut acest păcat cu ajutorul ei?” Mi‑era clar că nu era prima dată când făcea lucrul acesta și cred că nici ea n‑a mai rezistat cu atâția copii morți pe conștiință.
    Acum mă gândesc că dacă era măcar unul din familie care să‑mi zică să nu mă duc să avortez, nu mergeam să avortez. Nu duceam lipsă de nimic. Aveam chiar de toate, slavă Domnului. Încă nu știu ce o fi fost în capul meu. Nu prea înțelegeam eu cât de grav e să iei viața unui copil. Nu știu cum de au murit ceilalți doi. Medicii nu mi‑au zis nimic clar. Cred că Dumnezeu a vrut să mă facă să înțeleg că doar El are drept de viață și de moarte asupra noastră.
    Tot ce am trăit pe urmă, boli, necazuri… m‑au slăbit foarte tare. Ceea ce m‑a ținut în viață a fost nădejdea că Dumnezeu iartă tot, deși eu încă nu pot să mă iert. Sora mea, care e măicuță, m‑a ajutat mult. Faptul că m‑am apropiat de Dumnezeu prin in‑ termediul ei, a contat enorm. Cred că nu doar înainte de avort ai nevoie de ajutor, ci și după. Cred că e mai bine să nu ajungi până acolo, dar dacă totuși faci acest lucru, ai nevoie de cineva care să fie lângă tine. Păcatul n‑a mai fost numai al meu, ci au suportat toți din familie consecințele acestor fapte.
    Relația cu fiul meu e destul de rece. Mă respectă, nu mi‑a făcut probleme, mă sună zilnic, dar îl văd doar de vreo 2 ori pe ani, câte 2 săptămâni. Mi‑aș dori foarte mult niște nepoți.
    Nu i‑am spus nimic despre avort. Știe că am avut alți copii care au murit, dar nu știe că unul din ei a murit pentru că eu am vrut.
    Spovedania m‑a ajutat, faptul că m‑am împărtășit, că mi s‑a făcut Sfântul Maslu, m‑au scos din deznădejde, într‑o anumită măsură. Spun asta pentru că încă mă mai doboară gândurile și ispitele. N‑o să pot uita niciodată ce păcat mare am făcut…
    Duhovnicul m‑a încurajat cel mai mult. Mi‑a zis că e foarte important să ai grijă de suflet. Mi‑a zis că Dumnezeu și Maica Domnului m‑au apărat până acum de toate și că o să mă apere întotdeauna, chiar dacă uneori îmi vor mai da și câte o vărguță. M‑a îndrumat pe drumul bun. Trebuie să fie cineva care să‑ți arate calea cea bună, căci de unul singur e foarte greu să înțelegi ce e bine. Eram de multe ori cu gândul că vreau să mor și mereu îmi spunea să am gândul la Dumnezeu. M‑a sfătuit să mă rog. Citesc și acum din Ceaslov, citesc Paraclisul Maicii Domnului ca să mă liniștesc, merg la biserică și încerc să mă rog pentru iertare.
    Toată lumea are câte un necaz. Dar cred că nevoile ți le faci singur. Nu sfătuiesc pe nimeni să facă acest lucru. Să se păzească toată lumea de ispita avortului. Mie nu mi‑a adus nimic bun și nu cred că i‑a adus nimănui.
 
Elena I., 48, Nisipitu, Suceava
7 mai 2017

Extras din: MĂRTURII DESPRE CRIZA DE SARCINĂ - femei fericite că au născut, femei care regretă avortul
Editura ProValori Media, București, 2018
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe