22 Mai 18

Din actiunile Fratiei Sfantul Gheorghe: Tabăra de lucru și educație românească din Spania!

  • 29 Martie 18
  • Biserica Ortodoxa, Biserica lui Hristos
  • 0
    Iubiți frați,
    Doresc să vă împărtășesc din noianul de trăiri frumoase care mi s-au înghesuit în suflet, în ultima acțiune a Frăției. Pentru că aceasta am simțit în tot răstimpul petrecut în frumoasa mănăstire ortodoxă de la Vilaller: un preaplin de dragoste frățească și de bucurie
duhovnicească ce mi-a făcut inima să crească la propriu.
    La apelul fraților din Madrid (Mihail Pantazi și Ovidiu Mocan), șeful Frăției Ortodoxe „Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruință”, Dan Grăjdeanu a lansat chemarea pentru a da o mînă de ajutor Părintelui Teofan și măicuțelor de la mănăstirea ortodoxă cu hramul Sfintei Cuvioasei Parascheva din Vilaller, Spania. Mănăstirea a fost inaugurată în data de 28 iulie 2013 și este un loc de rugăciune neîncetată, adăpost și mîngîiere pentru pelerini, gazdă pentru tabere de copii și tineri. Paraclisul mănăstirii adăpostește un odor de mare preț primit de la catedrala mitropolitană din Iași, o pernuță ce a stat o vreme sub capul Sfintei Cuvioase Parascheva. Tot aici pelerinii află ajutor și mîngîiere de la icoana Maicii Domnului – Pantanassa adusă de la Mănăstirea Vatoped, din Muntele Athos. Aproape 30 de români inimoși, frați și surori din toate colțurile țării au răspuns îndemnului de a-și mărturisi credința ortodoxă prin fapte. Astfel, dragostea pentru Neamul Românesc și credința în Hristos au adus împreună la Vilaller frați din Madrid, Prahova, Bihor, Brașov, Suceava și Botoșani.
    Într-o Românie tot mai sufocată de indiferență și delăsare, o astfel de faptă poate părea ieșită din comun; iată însă, că în țara în care credința strămoșească este atacată fățiș prin mijloacele media, această acțiune vine să confirme faptul că poporul român încă nu a uitat că s-a născut ortodox. Români cu sufletele mari și-au lăsat familiile, casele și slujbele pentru a-și aduce bucățica de jertfă pe altarul reînvierii neamului, la mii de kilometri distanță de pămîntul patriei, dar atît de aproape de sufletul ei. Căci zis-a nouă Mîntuitorul nostru : „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Și într-adevăr am simțit că Dumnezeu a fost cu noi în inima Cataluniei, în obștea păstorită cu atîta har de părintele Teofan. Cu adevărat dăruit cu har este părintele Teofan (nu i-am fi dat vîrsta pe care o are) și darurile primite de la Dumnezeu l-au trimis în focul luptei, în prima linie a frontului din războiul pentru mărturisirea credinței strămoșești.
    Și iată-ne și pe noi ajunși la mănăstirea ortodoxă română, unde, deși unii dintre noi călătoriseră chiar 22 de ore pentru a ajunge, bucuria întîmpinării Mîntuitorului Iisus Hrisos și a Preasfintei Lui Maici, bucuria reîntîlnirii cu frații și dragostea de neam au alungat oboseala din trupurile noastre. După rugăciunile de dimineață și după masa cu bucatele de post gătite cu suflet de către surorile din frăție și măicuțele ce se nevoiesc la mănăstirea din Vilaller, s-a întocmit planul de acțiune și în cea mai deplină ordine s-au alcătuit echipele de lucru. Pot spune că parcă niște fire nevăzute legau frații între ei în echipe perfect echilibrate și pline de dragoste frățească. Zilele de muncă au curs lin, bucuria jertfei întru Hristos manifestîndu-se la tot pasul ca o prezență palpabilă cu inima. Duh de pace și de bună înțelegere domnea pe tot frontul de lucru al frăției, unitatea în gînd, vorbă și faptă dîndu-ne tărie și putere de muncă.
    Nicio muncă nu e prea grea, nicio sarcină nu este imposibil de dus atunci când frații își sînt alături unul altuia. Rugăciunea ne-a însoțit permanent iar lăsarea serii constituia un binevenit prilej de odihnă, cateheză și de înfruptare din cuvintele de folos ale părintelui Teofan și ale fraților mai înduhovniciți. În penultima zi a șederii noastre acolo, însoțiți de părintele Teofan, am vizitat orășelul montan Vall de Boí, în care se află frumoasa biserică „Sant Climent de Taüll”, ridicată la anul 1123. Legat de mica noastră excursie, cu voia voastră, voi relata o întîmplare care m-a marcat în mod deosebit. Colindînd aleile pietruite ale orășelului, am întîlnit grupuri de vizitatori spanioli, majoritatea de vîrsta a treia. În fruntea grupului nostru mergea părintele, pe pieptul căruia strălucea crucea ortodoxă. Observînd modul în care ne priveau bătrînii spanioli, îmi părea că prezența crucii i-ar intriga și chiar deranja cumva. Chiar i-am spus asta părintelui, dar el m-a liniștit, lămurindu-mă că mulți dintre spaniolii mai în vîrstă îl privesc cu respect și chiar cu admirație. Dar eu, în nevrednicia mea, pur și simplu nu puteam să cred pe deplin cuvintele părintelui Teofan. Și cred că pot spune că am gustat și eu o bucățică din necredința lui Toma. Și poate tocmai pentru că mă îndărătniceam să nu văd adevărul din cele spuse de părinte, Dumnezeu mi-a îngăduit să fiu martorul unei scene care avea să mă facă să spun și eu asemenea omului din pilda Mîntuitorului: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Pentru că nici bine nu se stinseseră cuvintele părintelui în aerul rece de munte, cînd un bătrîn se îndreptă înspre noi și ne întrebă: „– Sînteți ortodocși? – Da.”, i-a răspuns părintele. Și în acel moment, fără a mai adăuga altceva, bătrînul spaniol se aplecă și îi sărută mîna părintelui Teofan. Gestul bătrînului m-a făcut să mă simt martorul unei întîmplări binecuvîntate, mărturisirea sa de credință m-a fulgerat, luminîndu-mi ființa. Atunci am simțit că ceața grea care mi se așezase pe suflet se ridică și am văzut limpede misiunea și rostul luptei părintelui Teofan și a obștei de la Mănăstirea Sfînta Cuvioasă Parascheva din Vilaller.
    Într-o Spanie condusă de un sistem ateu și „ateizant”, bătrînii sînt încă păstrătorii unui cărbune care arde mocnit întru credința creștină. Însă pe fondul concesiilor tot mai mari și mai multe făcute „progresiștilor” de către de mai marii catolici, credincioșii din vestul Europei s-au îndepărtat încet, dar sigur, de învățăturile Mîntuitorului. Nu vreau să intru în vreo polemică, dar ortodoxia trăită cu adevărat poate fi suflul care să țină flacăra credinței aprinsă. Ortodoxia trăită, propusă și propovăduită de oameni precum părintele Teofan poate fi corabia salvatoare pentru creștinii aflați în deriva insidios indusă de neo-marxismul îmbrăcat în haine de păstor. Cred că Dumnezeu a îngăduit exodul românilor și cu un scop duhovnicesc și de propovăduire a adevărului biblic. Și poate că semințele credinței ortodoxe stropite cu lacrimi de pocăință vor rodi în pămînturile arse și pustiite de ideologiile neo-marxiste. Și cred că dacă românii, oriunde s-ar afla ei, vor vorbi românește și vor mărturisi ortodoxia și românismul prin trăire, acolo va fi o Românie ortodoxă. În acest sens îmi amintesc cu drag de cuvintele unui român trăitor în Ucraina deznaționalizantă: „.....fiecare familie de români trebuie să fie o școală românească, fiecare familie de români trebuie să fie o biserică românească...”. Și după cele trăite în Spania, cred că vorbesc în numele tuturor fraților cînd spun că ne-am simțit ca acasă la mănăstirea din Vilaller. Să dea Bunul Dumnezeu ca jertfele aduse spre Slava Lui să rodească întru o Românie reclădită după voia Lui!

Frăția Ortodoxă „Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruință”
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe
Colaboratori: www.ioanistrati.ro

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0