25 Noiembrie 17

Despre pocăinţă şi rugăciune

  • 29 August 17
  • Invatatura de Credinta
  • 0
    Păstorii duc des oile acolo unde văd că iarba e mai mare şi nu le mută până ce oile nu pasc toată iarba. Voi face şi eu ca şi păstorii. Iată, azi e a patra zi de când pasc turma aceasta pe imaşul pocăinţei şi nici astăzi nu mă pregătesc să-mi duc în altă parte turma. Mai văd încă belşug de iarbă pe imaş şi multă desfătare şi folos. Frunzişul copacilor - acoperiş şi odihnă oilor în nămiaza zilei - nu le dă o umbră atât de plăcută şi de folositoare şi nu le face odihna atât de dulce, cât de întăritoare şi de odihnitoare este citirea dumnezeieştilor Scripturi pentru sufletele cuprinse de tristeţe.  
 

    Citirea dumnezeieştilor Scripturi alungă din sufletul nostru tăria şi fierbinţeala durerii şi ne mângâie mai dulce şi mai plăcut ca umbra; ne dă mare mângâiere nu numai când avem pagubă de bani, nici numai când ne mor copiii, nici în alte necazuri asemănătoare, ci şi când păcătuim. Când un om cade, fiind cuprins şi doborât de păcat, când îl mustră conştiinţa, amintindu-şi necontenit păcatul, când este sufocat de tăria tristeţii, când arde în fiecare zi şi nu găseşte nici o mângâiere, deşi îl mângâie mulţi, atunci, dacă intră în biserică, pe nesimţite se mângâie şi pleacă liniştit, auzind că mulţi sfinţi au căzut şi s-au ridicat şi au ajuns din nou la cinstea de mai înainte.  
    Ne ruşinăm de multe ori să spunem oamenilor păcatele noastre; dar chiar dacă le-am spune, mângâierea lor nu ne e de mare folos; dar când ne mângâie Dumnezeu şi ne atinge inima, atunci e izgonită iute toată tristeţea adusă de satana. De aceea ne-au fost lăsate în scris căderile drepţilor, ca să câştige din ele şi cei ce fac fapte bune, şi cei ce săvârşesc păcate.  
    Păcătosul nu-şi pierde nădejdea şi nu se descurajează când vede că un altul a căzut, dar a putut să se ridice iarăşi; dreptul ajunge mai râvnitor şi mai întărit când vede că mulţi alţii, cu mult mai buni ca el, au căzut; atunci, înteleptit de teama căderii acelora, va fi totdeauna gata de luptă şi va avea mare grijă de el. Astfel, unul săvârşeşte virtutea, iar celălalt scapă de deznădejde; unul stă tare, celălalt se ridică iute din cădere.  
    Când un om ne mângâie tristeţea, părem pentru o clipă uşuraţi; dar mai pe urmă tristeţea ne cuprinde iarăşi; când însă ne mângâie Dumnezeu, prin pilda altora ce au păcătuit şi s-au mântuit pocăindu-se, atunci ni se face vădită bunătatea Lui, ca să nu ne mai îndoim de mântuirea noastră; pentru că mângâierea ce o primim e trainică şi adevărată. Ca şi în cazuri de păcate, tot aşa şi în vreme de primejdie, vechile istorii ale Scripturii dau bune leacuri celor întristaţi, tuturor celor ce vor să tină seamă de ele.  
    De ni s-ar confisca averile, de-am fi calomniaţi, de-am fi băgaţi la închisoare, de-am fi biciuiţi, de-ar veni peste noi orice altă primejdie, iute putem să ne recăpătăm curajul când ne uităm la drepţii din Scriptură, care au îndurat aceleaşi suferinţe.  
    Când eşti bolnav şi te uiţi la alti bolnavi, boala ti se înrăutăţeşte, iar adeseori capeţi o boală pe care n-o aveai. Unii, de pildă, s-au îmbolnăvit de ochi numai pentru că s-au uitat la cei bolnavi de ochi. Cu sufletul nu-i aşa, ci cu totul dimpotrivă; dacă te gândeşti mereu la cei care au trecut prin aceleaşi suferinţe ca şi tine, ti se uşurează tristeţea pricinuită de necazuri. De aceea şi Pavel îi mângâie pe credincioşi în acest chip, dându-le pildă nu numai pe sfinţii din viată, ci şi pe cei răposaţi.  
    Vorbind evreilor, care erau gata să se împiedice şi să cadă, le aduce înainte pe bărbaţii sfinţi, pe Daniel, pe cei trei tineri, pe Ilie, pe Elisei, grăindu-le aşa: Au închis gurile leilor, au stins puterea focului au scăpat de ascuţişul săbiei, au fost ucişi cu pietre, au suferit batjocuri şi biciuiri, încă şi lovituri şi temniţă; au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, fiind lipsiţi strâmtoraţi îndurând rele, ei, de care nu era vrednică lumea.  
    Suferinţele împărtăşite uşurează suferinţa; şi, după cum atunci când suferi singur un necaz, necazul este fără mângâiere, tot aşa, când găseşti pe un altul care a căzut în acelaşi necaz, necazul ajunge mai uşor.
    Deci, ca să nu cădem doborâţi de toate necazurile ce vin peste noi, să fim cu mare luare-aminte la istoriile din Scriptură. Vom lua din ele temei de mare răbdare; ne vor mângâia nu numai prin aceea că cei din vechime au îndurat aceleaşi suferinţe ca şi noi, ci şi prin aceea că ne vor învăţa şi cum să scăpăm de nenorocirile ce vin asupra noastră; ne vor mai învăţa ca, după trecerea furtunii, să ne păstrăm tihna, să nu ne trândăvim, dar nici să ne mândrim. Nu-i deloc de mirare ca un om lovit de necazuri să fie smerit si evlavios; aşa e natura încercărilor; îi sileşte să facă asta, să se întristeze, chiar pe cei cu inima de piatră.  
    Dar un suflet cu adevărat evlavios, care are necontenit în fata ochilor pe Dumnezeu, nu-L uită niciodată pe Dumnezeu după ce a scăpat de încercări, aşa cum îl uitau adesea iudeii; de aceea şi profetul îşi bate joc de ei, spunându-le: "Când îi ucidea pe ei îl căutau; se întorceau şi veneau la Dumnezeu"; iar Moise, cunoscândule năravul, îi îndemna adesea cu cuvintele: "Când mănânci, când bei când te saturi, ia aminte de tine însuţi, să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău".  
    Şi aceasta s-a şi întâmplat; că spune Scriptura: "A mâncat Iacov, s-a îngrăşat, s-a lăţit şi a zvârlit din picioare cel iubit”.  
    De aceea, sfinţii trebuie admiraţi nu numai pentru că au fost aşa de evlavioşi şi de filozofi în vremea când strâmtorarea era în toată puterea ei, ci şi pentru că au rămas tot aşa de sârguitori şi tot aşa de vrednici şi după trecerea furtunii, când s-au liniştit lucrurile.  
    Un cal atunci e de admirat, când poate merge frumos fără frâu; dar nu-i deloc de admirat când merge frumos stăpânit cu frâu şi cu zăbale; mersul lui frumos trebuie pus pe seama frâului, nu pe seama firii deosebite a animalului. Tot aşa se poate spune şi despre suflet, nu-i deloc de admirat un suflet care-i liniştit din pricina fricii ce-1 ameninţă; atunci să-mi arăţi filozofia sufletului şi toată buna lui rânduială, după ce au trecut încercările, după ce i-ai luat frâul fricii.
    Dar tare mi-e teamă ca nu cumva, vrând să învinuiesc pe iudei, să nu învinuiesc felul nostru de vieţuire. Că şi noi facem la fel. Nu-i, oare, biserica prea strâmtă din pricina mulţimii credincioşilor în zilele când suntem zguduiţi de foamete, de ciumă, de grindină, de secetă, de foc, de năvala vrăjmaşilor?  
    Atunci filozofia noastră e mare, şi mare e şi dispreţuirea lucrurilor din lumea aceasta; atunci nu ne mai supără nici dragostea de avere, nici dorinţa de slavă, nici dorul şi pofta de desfrânare, nici vreun alt gând păcătos, ci toţi cinstim pe Dumnezeu cu rugăciuni şi lacrimi; atunci desfrânatul se cuminţeşte, cel cu dor de răzbunare caută să se împace cu vrăjmaşul său, zgârcitul se pleacă spre milostenie, mâniosul, şi arţăgosul, ajunge smerit şi bun; dar, după ce Dumnezeu împrăştie mânia aceea, după ce a îndepărtat furtuna şi a făcut linişte după atâtea valuri, atunci ne întoarcem iarăşi la gândurile şi faptele de mai înainte. Eu, pe vremea încercărilor, nu încetam de a vă prezice toate acestea şi de a vi le mărturisi mai dinainte; dar cuvintele mele nu v-au folosit la nimic; au trecut ca umbra şi ca visul. Atât de repede aţi izgonit din minte toate încercările acelea.  
    De aceea mă tem acum, mai mult decât atunci, să nu atragem asupră-ne nenorociri mai mari decât cele dinainte şi să nu primim de la Dumnezeu o lovitură de care n-am mai putea scăpa. Când un om păcătuieşte des şi Dumnezeu îi trece cu vederea păcatele lui, dar el nu câştigă nimic de pe urma îndurării lui Dumnezeu şi nu se depărtează de păcat, atunci atrage asupra lui cea mai mare nenorocire, care-1 striveşte desăvârşit, că nu mai are vreme de pocăinţă.  
    Aşa cum s-a întâmplat cu Faraon. Faraon s-a bucurat de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi la întâia plagă, şi la a doua, şi la a treia, şi la a patra, şi la plăgile de mai târziu; dar pentru că n-a ajuns mai bun, a fost în sfârşit strivit şi a pierit cu toată oastea lui.  
    Aşa au păţit şi iudeii. De aceea şi Hristos, vrând să arate că locuitorii Ierusalimului au să piară şi că Ierusalimul are să fie pustiit, a spus: „De câte ori am voit să adun pe fiii tăi şi n~aţi voit. lată vi se lasă casa voastră pustie". Mă tem să nu păţim şi noi aşa.  
    Nu ne învăţăm minte nici din suferinţele altora, nici din suferinţele noastre. Nu vă spun aceste cuvinte doar vouă, celor acum de fată, ci şi celor care şi-au pierdut zelul lor de fiecare zi, celor care au uitat necazurile de mai înainte, celor cărora nu încetam a le spune, spărgându-mi pieptul: "După ce vor trece încercările, să rămână în sufletele noastre amintirea încercărilor, pentru ca, amintindu-ne necontenit de binefacerea lui Dumnezeu, să mulţumim neîncetat Celui ce ne-a făcut această facere de bine".
    Acestea vi le spuneam atunci; vi le spun şi acum; iar prin voi, acelora. Să imităm pe sfinţii care n-au fost doborâţi de necazuri; dar nici n-au ajuns trândavi când au avut iarăşi viaţă liniştită, aşa cum au ajuns mulţi dintre noi, ca nişte corăbii uşoare, scufundate de orice val. Când a bântuit sărăcia, eram smeriţi şi cu capul plecat; dar după ce ne-am îmbogăţit, iarăşi ne-am îngâmfat şi am ajuns neînchipuit de  nepăsători.  
    De aceea vă rog să lăsăm la o parte totul şi să ne punem în rânduială sufletele spre mântuirea fiecăruia dintre noi.
    Dacă sufletul este în bună rânduială, îndurăm cu uşurinţă, de dragul poruncii Stăpânului şi al nădejdii în El, foametea, fie boala, fie calomnia, fie pierderea averilor, fie orice altceva; după cum iarăşi, dacă sufletul nostru nu-i împăcat cu Dumnezeu, grijile şi multele supărări ne vor sfâşia viaţa, de-ar curge bogăţia pârâu, de-am avea copii, de-am avea bani cu nemiluita.  
    Să nu umblăm dar după bogăţie, nici să fugim de sărăcie; ci fiecare să ne îngrijim înainte de toate de sufletul nostru; să-1 facem destoinic şi pentru chivernisirea vieţii de aici, şi pentru plecarea de aici. încă puţin şi se va face cercetarea fiecăruia dintre noi, când toţi ne vom înfăţişa înaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos, însoţiţi de faptele noastre, când cu ochii noştri vom vedea aici, lacrimile orfanului, colo desfrânările noastre neruşinate, cu care ne-am înnebunit sufletele; ici suspinele văduvelor, colo purtarea nemiloasă faţă de săraci, jefuirea sărmanilor; şi nu numai acestea şi cele asemenea acestora, ci şi faptele noastre netrebnice, pe care le-am săvârşit cu mintea.  
    Că Hristos a spus că este Judecător al gândurilor. Judecător al cugetelor şi iarăşi că cercetează "inimile şi rărunchii" şi că răsplăteşte "fiecăruia după faptele lui.
    Cuvintele acestea le spune nu numai celor care trăiesc în lume, ci şi celor care şi-au ridicat chilii în munţi, ca să ducă acolo viată singuratecă; că unii ca aceştia nu sunt datori să-şi păzească numai trupurile lor de întinăciunea desfrânării, ci şi sufletul, de orice poftă drăcească.  
    Apostolul Pavel nu vorbeşte numai femeilor, ci şi bărbaţilor şi întregii Biserici, spunând că cel ce trăieşte în feciorie trebuie să fie sfânt şi cu trupul, şi cu duhul; şi iarăşi: înfăţişaţi trupurile voastre fecioară curată. Cum curată? Neavând pată sau zbârcitură.  
    Că şi fecioarele acelea, care au avut candelele stinse, erau fecioare la trup, dar nu erau curate la inimă; chiar dacă nu le stricase bărbatul le stricase dragostea de bani; trupul le era curat, dar sufletul le era plin de desfrânare, de gânduri rele cuibărite în el, de dragostea de avuţii, de neomenie, de mânie, de invidie, de lene, de uitare, de mândrie; toate acestea pângăreau sfinţenia fecioriei lor.  
    De aceea şi Pavel spunea: Fecioara să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; şi iarăşi: Să se înfăţişeze fecioară curată lui Hristos.  
    După cum trupul se strică de desfrânare, tot aşa şi sufletul se pângăreşte de gânduri drăceşti, de învăţături rele, de cugete netrebnice. Cel care spune: "Sunt curat la trup", dar poartă în suflet pizmă fratelui său, acela nu-i curat.  
Pizma i-a stricat fecioria.  
Tot aşa nu-i curat nici cel care umblă după slavă deşartă.  
Dorinţa de slavă i-a stricat fecioria.  
    Odată intrată această patimă în suflet, fecioria sufletului s-a dus. Cel care urăşte pe fratele său este mai degrabă ucigaş decât curat la trup şi suflet, decât fecior.  
    Pe scurt, îşi pierde fecioria orice om stăpânit de o patimă rea. De aceea Pavel a izgonit toate aceste amestecuri rele şi ne-a poruncit să fim feciorelnici în aşa chip, ca să nu primim de bunăvoie nici un gând vrăjmaş în sufletul nostru.
    Ce să vă mai spun pe lângă acestea? Să vă spun cum putem fi miluiţi de Dumnezeu, cum să ne mântuim? Să vă spun! Să suim totdeauna în inima noastră rugăciunea şi roadele ei, adică smerenia şi blândeţea, "învăţaţi de la Mine, spune Hristos, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre"; iar David spune: "Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi".   

Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscator.   

    Ia şi tu aminte, frate! Când vezi că te  loveşte şi te supără o nenorocire la care nu te aşteptai, nu alerga la oameni, nu umbla după ajutor omenesc, ci lasă la o parte pe toţi şi aleargă cu mintea la Doctorul sufletelor. Numai Cel ce a plăsmuit inimile noastre deosebi şi cunoaşte toate lucrurile noastre, numai Acela poate vindeca inima; El poate să intre în conştiinţa noastră, să ne atingă inima şi să ne mângâie sufletul. Dacă nu ne mângâie El inimile, mângâierile omeneşti sunt zadarnice şi fără de folos; după cum, iarăşi, când ne mângâie Dumnezeu, nu ne poate vătăma nimeni, de ne-ar necăji mii şi mii de oameni. Când Dumnezeu întăreşte inima, nimeni n-o poate clătina.  
    Ştiind acestea, iubiţilor, să alergăm totdeauna la Dumnezeu, Care vrea şi poate să ne scape de necazuri şi nenorociri. Când e vorba să rugăm pe oameni, trebuie neapărat să dăm mai întâi ochii cu portarii lor, să rugăm pe favoriţii şi pe linguşitorii lor, să batem cale lungă; dar când e vorba să rugăm pe Dumnezeu, nimic din toate acestea; pe Dumnezeu îl rugăm fără mijlocitori, fără bani; El ne ascultă rugămintea fără cheltuieli.  
    E de-ajuns numai să strigăm din inimă şi să vărsăm lacrimi, ca să intrăm îndată la Dumnezeu şi să-L atragem spre milă. Când rugăm pe un om, de multe ori ne temem ca nu cumva să fie de fată un duşman sau unul dintre potrivnicii noştri, să audă cererea noastră şi să înfăţişeze spusele noastre altfel şi să strice dreptatea. Când însă rogi pe Dumnezeu nu poţi bănui nimic din acestea.  
    Dumnezeu ne spune: "Când vrei să Mă rogi, vino singur la Mine, fără să fie cineva de fată, strigă cu inima, fără s ă mişti buzele!". "Intră, spune Hristos, în cămara ta! închide uşa şi te roagă Tatălui tău întru ascuns; şi Tatăl tău. Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare".  
    Vezi ce cinste covârşitoare? Dumnezeu îţi spune: "Când Mă rogi, să nu te vadă nimeni! Dar când te cinstesc Eu, aduc martoră întreaga lume pentru binefacerea ce-ti fac.  
    Să ne convingă aceste cuvinte să nu ne rugăm de ochii lumii, nici împotriva duşmanilor noştri şi nici să-L învăţăm pe Dumnezeu cum să ne ajute.  
    Dacă apărătorilor şi avocaţilor le spunem numai pricina pentru care ne judecăm şi lăsăm pe seama lor chipul apărării, să rânduiască ei lucrurile noastre cum vor, apoi cu mult mai mult trebuie să facem asta cu Dumnezeu.  
    I-ai spus Lui pricina ta? I-ai spus ce ai păţit? Nu-I mai spune cum să te ajute! Dumnezeu ştie bine folosul tău. Sunt mulţi oameni care pun în rugăciunile lor mii de cereri, spunând: "Doamne, dă-mi sănătate trupului, îndoieşte-mi averile, pedepseşte pe duşmanul meu!", cereri pline de multă nesocotinţă. Trebuie să laşi la o parte toate aceste cereri şi să te rogi lui Dumnezeu aşa cum s-a rugat vameşul: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!", şi Dumnezeu ştie cum să te ajute. "Căutaţi, spune Domnul, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate acestea se vor adăuga vouă”.  
    Aşadar, iubiţilor, aşa să filozofăm: să ne rugăm cu durere în suflet şi cu smerenie, bătându-ne pieptul ca şi vameşul şi vom dobândi ceea ce cerem; dar dacă ne rugăm plini de mânie şi de furie, Dumnezeu se va scârbi de noi şi ne va ura.  
    Să ne zdrobim dar inima, să ne smerim sufletele; să ne rugăm şi pentru noi, dar şi pentru duşmanii   noştri.    
    Dacă   vrei   să   îndupleci   pe Judecător ca să vină în ajutorul sufletului tău şi să-L faci să fie de partea ta, nu-L ruga niciodată împotriva duşmanului tău. Aşa este felul de judecată al Judecătorului nostru.  
    Face dreptate şi împlineşte cererile acelora care se roagă pentru duşmani, care nu poartă în suflet dor de răzbunare, care nu se ridică împotriva duşmanilor lor. Şi cu cât se roagă mai mult lui Dumnezeu aşa, cu atât Dumnezeu îi pedepseşte mai cumplit pe duşmanii lor, dacă ei nu se lasă de răutăţile lor, dacă nu se pocăiesc. Căutaţi, iubiţilor, să nu vă necăjiţi îndată şi să nu vă supăraţi când vă ocărăşte cineva, ci, filozofând,  să  mulţumiţi,   aşteptând  ajutorul Domnului.
    N-ar putea oare Dumnezeu să ne dea cele bune înainte de a-L ruga? N-ar putea oare să ne dăruiască o viată lipsită de dureri şi fără de necazuri? Da, dar n-o face, din dragoste pentru noi.
- Dar pentru ce îngăduie să avem necazuri şi nu ne scapă iute de necaz?
- Pentru ca noi să stăruim, cerându-I sprijinul Lui, ca să alergăm la El şi să-L chemăm mereu în ajutor. Dumnezeu trimite peste noi dureri trupeşti, lipsă de roade, foamete, pentru ca, siliţi de aceste strâmtorări, să stăm totdeauna cu ochii aţintiţi spre El şi aşa, datorită unor necazuri trecătoare, să moştenim viata cea netrecătoare.
    Suntem deci datori ca şi pentru necazuri să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care pe multe căi ne vindecă şi ne mântuie sufletul.  
    Dacă oamenii ne fac un bine cât de mic şi apoi fără voia noastră îi supărăm puţin, se supără că ne-au făcut bine şi îşi blesteamă zilele; Dumnezeu însă nu este aşa; ci, când e dispreţuit şi ocărât după ce a făcut bine, se apără îndată şi dă socoteală celor ce L-au ocărât, grăind aşa: "Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie?". Iudeii nu voiau să-L numească Dumnezeul lor, iar El nu înceta a-i numi popor al Său; iudeii respingeau stăpânirea Lui, iar El nu-i tăgăduia, ci căuta să Şi-i facă prieteni, îi trăgea la El, spunându-le: "Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie?.  
    Ţi-am fost, oare, împovărător, greoi, de nesuferit? Dar nici asta n-o poţi spune! Chiar dacă aş fi fost aşa, nici atunci n-ar fi trebuit să te abaţi! Care e fiul pe care nu-1 ceartă tatăl?  
    Totuşi nici asta n-o puteţi spune!". Şi iarăşi, în altă parte. Dumnezeu le spune: "Ce greşeală au găsit părinţii voştri întru Mine?”.  
    Mari şi minunate sunt cuvintele acestea. Iată ce vrea să spună Dumnezeu cu cuvintele: "Ce am greşit?". Da, Dumnezeu îi întreabă pe oameni: "Cu ce am greşit?", întrebare pe care nici robii nu îndrăznesc s-o pună stăpânilor lor. Şi Dumnezeu nu le spune: "Cu ce v-am greşit?", ci: "Cu ce am greşit părinţilor voştri?". "Dar voi, le spune Dumnezeu iudeilor, nici asta n-o puteţi spune, pentru că îmi păstraţi ură strămoşească.  
    Că n-am dat prilej strămoşilor voştri să-Mi învinuiască purtarea Mea de grijă, că i-aş fi trecut cu vederea în vreo împrejurare mare sau mică". Şi Dumnezeu n-a spus: "Ce au avut părinţii voştri?", ci: "Ce au găsit?". "Multe au căutat ei, spune Domnul, mult au răscolit ei în atâţia ani cât au fost sub călăuzirea Mea, dar n-au găsit greşeală întru Mine".  
    Pentru toate acestea, dar, să alergăm necontenit la Dumnezeu; în orice necaz să căutăm mângâierea Lui; în orice nenorocire, mila Lui, izbăvirea Lui; în orice încercare, ajutorul Lui.  
    Oricât de mare ar fi răul, oricât de mari nenorocirile. Dumnezeu le poate pune capăt, le poate îndepărta, nu numai atât, ci bunătatea Lui ne va da şi toată tăria, şi puterea, şi slava cea bună, şi sănătatea trupului, şi filozofia sufletului, şi bunele nădejdi, şi putinţa de a nu păcătui iute. Să nu murmurăm, dar, ca robii cei nerecunoscători, nici să învinuim pe Stăpân, ci în toate să-I mulţumim şi o singură faptă să o socotim rea: păcatul fată de El.  
    Dacă vom fi însufleţiţi de astfel de gânduri fată de Dumnezeu, nu vor veni peste noi nici boala, nici sărăcia, nici necinstea, nici lipsa de roade, nimic din cele ce par a fi pline de tristeţe, ci vom avea necontenit bucurii curate şi sfinte şi vom dobândi şi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.   

Extras din: SFÎNTUL IOAN GURA DE AUR / OMILIILE DESPRE POCĂINŢĂ   
CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE   
TRADUCERE DIN LIMBA GREACĂ  DE  PREOTUL PROFESOR DUMITRU FECIORU   
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE BUCUREŞTI - 1998
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0