23 Martie 19

Despre libertatea de a fi robi destinului

  • 17 Februarie 19
  • Actualitate
  • 0
Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului, spre moarte, fie ai ascultării, spre dreptate?” (Rom. 6, 16).
 
 
    Problema libertăţii umane este una dintre cele mai vechi probleme ale omenirii. Căderea lui Adam s-a datorat unei înţelegeri greşite a libertăţii. Cu Adam a început seria celor care şi-au dorit să îşi manifeste libertatea altfel decât a rânduit Dumnezeu. Nu este o ameninţare afirmarea faptului că cei care îşi folosesc greşit libertatea, urmând greşeala lui Adam, se fac urmaşi îndepărtării de Dumnezeu. 
    Nu putem aprecia corect starea de rătăcire în care se află omenirea contemporană fără a ne apropia de înţelegerea acestui mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut omului: libertatea. Dacă oamenii nu ar fi liberi, dacă oamenii nu ar fi responsabili pentru faptele lor, atunci nici răsplătirea şi nici osândirea acestor fapte nu şi-ar mai avea rostul. 
    Aşa cum nu putem vorbi într-o limbă străină fără ai cunoaşte cuvintele şi gramatica, aşa cum nu putem intra într-o competiţie fără a-i cunoaşte regulile, aşa nu putem începe o viaţă creştină până când nu am înţeles sensul libertăţii pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. 
    Lumea contemporană fuge de responsabilitate. Nimeni nu mai vrea să îşi recunoască propriile greşelile, şi fiecare încearcă să dea vina pe situaţii exterioare. În lumea de astăzi au loc din ce în ce mai multe catastrofe naturale, dar nimeni nu vrea să observe în ele mânia lui Dumnezeu. 
    Parcă nimic nu sună mai străin în gura omului secolului XXI decât cuvintele: „miluieşte-mă, Dumnezeule...”. Omul contemporan are o concepţie magică asupra timpului. Trecerea timpului nu mai este privită ca având loc sub privirea atentă a Dumnezeului celui Viu. Întâmplarea şi destinul sunt două dintre zeităţile ţinute astăzi la mare cinste, chiar dacă nimeni nu afirmă că se închină conştient lor; dar mulţi oameni refuză să vadă în propria viaţă rânduiala lui Dumnezeu. Omul oscilează între aceste două zeităţi: ori pune încercările care îi sunt trimise de către Dumnezeu pe seama întâmplării, ori pe seama legii implacabile după faptă şi răsplată.
    A recunoaşte că Dumnezeu te-a pedepsit pentru un anumit păcat înseamnă a fi capabil să te smereşti. Mândria pentru omul de azi este însă virtute, şi îi este parcă peste puteri să îşi recunoască în faţa Domnului propriile slăbiciuni şi căderi. Este uşor să vezi în necazurile pe care le întâmpini capriciile destinului. Aceasta nu implică nici o schimbare a vieţii, şi nici o dificilă ridicare din păcat. Considerăm că aici este una dintre cauzele r ă spândirii concepţiei magice asupra trecerii timpului: în refuzul marii majorităţi a oamenilor de a-ş i aşeza vieţile după învăţăturile Evangheliei, motivul principal fiind comoditatea. 
    Oamenii nu sunt conştienţi ce aleg atunci când cred în nemiloasa lege a karmei. Ei Îl resping pe Dumnezeul care le iartă păcatele, Îl resping pe Dumnezeul care le poartă de grijă, şi aleg o lege dură, după care orice rău sau orice bine făcut de om se întoarce înapoi exact cu aceeaşi intensitate. Dacă majoritatea oamenilor ar duce o viaţă curată, ar avea un motiv (chiar dacă superficial) pentru ca legea karmei să li se pară o lege bună. Dar este uşor de observat că oamenii aleg mai lesne păcatul decât virtutea, şi legea karmei devine o lege cât se poate de dură. 
    Oamenii nu sunt conştienţi de măreţia chemării lor. Este literă moartă astăzi cuvântul Sfinţilor Părinţi cum că „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu” (dumnezeu prin har, nu prin fiinţă, căci aceasta nu este cu putinţă). Oamenii nu mai înţeleg că au fost creaţi pentru a trăi în comuniune veşnică cu Făcătorul lor. Din pricina slăbiciunii firii omeneşti, a urmelor păcatului lui Adam asupra firii umane, Însuşi Hristos Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a primit crucea pentru păcatele noastre. „Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu”. (Efes. 5, 2)
    Hristos S-a făcut om pentru noi, cei slabi şi păcătoşi. Hristos S-a întrupat pentru ca oamenii să biruiască în războiul duhovnicesc şi să se sfinţească. Nici o lege nu poate covârşi dragostea nespusă a lui Dumnezeu pentru om. Păcătoşii nu sunt condamnaţi, ci sunt chemaţi la o viaţă nouă. Pilda fiului risipitor este unul din cele mai bune rezumate care se pot face Sfintei Scripturi. 
    Hristos a arătat oamenilor un nou mod de viaţă, i-a învăţat că adevărata împlinire este nu de a sluji patimilor şi poftelor, ci de a te dărui în întregime lui Dumnezeu. În locul iubirii de sine a aşezat iubirea de aproapele, în locul mândriei a aşezat smerenia. „Hristos Iisus Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om, S-a smerit pe Sine până la moarte, şi încă moarte pe cruce”. (Fil. 2, 5-8)
    Cu un astfel de Dumnezeu, cine şi-ar mai putea dori să fie adevărată legea karmei? Cine ar voi să stea departe de dragostea Sa? 
    Fiecare om este liber să meargă pe calea mântuirii. Numai prin alegere liberă omul poate să trăiască acoperit de puterea dumnezeiască. Fără libertate nu poate exista dragoste, nu poate exista bucurie. 
    Dumnezeu nu a îngăduit să existe nici o condiţionare exterioară pentru cei care vor să meargă spre El. Viitorul nu este decis dinainte. Nu există predestinare. Dumnezeu i-a făcut omului acest mare dar al libertăţii, şi nu il va lua înapoi. Dumnezeu, fiind Atotputernic, prevede, dar nu predetermină. Omul este cel care, folosindu-se bine sau rău de libertatea sa, culege roadele acestei libertăţi. 
    Hristos ne-a arătat ce este de fapt libertatea, şi ce anume ne face liberi: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenicii Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32-33). Libertatea pe care ne-o arată Hristos nu are nimic în comun cu libertatea de a păcătui. Libertatea la care ne cheamă El este aceea de a muri patimilor şi poftelor şi de a ne bucura de dragostea Sa.
    „Unde sunt, dar, cei ce pun în faţa dogmelor Bisericii tirania ceasului în care se nasc oamenii şi periodicitatea timpului? - îi întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur pe cei care iscodesc mersul planetelor pe bolta cerească. Cine a menţionat vreodată că S-a arătat un alt Hristos, că s-a mai petrecut un lucru ca acesta datorită periodicităţii timpurilor? 
    Pot să spună mulţi că s-au scurs sute de mii de ani de la facerea lumii, dar aceasta n-o pot născoci. Despre ce altă periodicitate ne mai pot vorbi? N-a mai fost nici o altă Sodomă, nici o altă Gomoră, nici un alt potop. Până când vă jucaţi vorbind de periodicitatea timpurilor şi de ceasul când se nasc oamenii?” [38; 854].
    Negând cât se poate de ferm teoria predestinării, negând influenţele astrologice asupra vieţii oamenilor, este bine să ţinem totuşi cont şi de modul în care omul interacţionează cu mediul înconjurător. În această privinţă, Sfântul Ioan Damaschin scria: „Noi spunem că stelele nu sunt cauza celor care se întâmplă, nici a producerii celor care se fac, nici a distrugerii celor care pier, ci mai degrabă semne ale ploilor şi schimbării aerului. (...) Calitatea aerului, însă, care rezultă din pricina soarelui, lunii şi stelelor, dă naştere într-un fel sau altul la diferite temperamente, stări sufleteşti şi dispoziţii. Dar stările sufleteşti fac parte din actele care sunt în puterea noastră; căci atunci când ele se schimbă sunt stăpânite şi sunt conduse de raţiune” [22; 58].
    Sfântul Ioan Damaschin ne atrage atenţia asupra faptului că există o anumită influenţă pe care mediul o are asupra psihicului uman. Faptul că pe unii oameni ploaia îi face să se simtă mai rău sau altora luna plină le creează tulburări de somn nu este o problemă metafizică, ci un fapt obişnuit. Ca şi faptul că influenţa soarelui, în zilele de activitate solară intensă, poate genera dureri de cap şi ameţeli (efectul radiaţiilor fiind din ce în ce mai puternic pe măsură ce grosimea stratului protector de ozon care înconjoară pământul scade).
    Astrologii, care caută ca prin orice mijloace să atragă noi „clienţi”, nu se sfiiesc să profite de această influenţă a mediului şi să ofere acestora diferite „hărţi” ale variaţiei comportamentale. Dar influenţa aceasta (care nu are nimic ocult în ea, ci este studiată ştiinţific) nu este responsabilă pentru faptele oamenilor. Întotdeauna omul este deasupra acestei influenţe şi este liber să facă lucruri bune sau rele. Este o laşitate ca omul să dea vina pe ploaie sau pe soare în loc să recunoască că a ales în cunoştinţă de cauză să facă un anumit lucru.
    Nu putem crede în acelaşi timp că suntem liberi să alegem virtutea sau păcatul, şi totodată că vieţile noastre sunt predestinate. Unul dintre cele mai importante motive pentru care Biserica a condamnat formele de ghicit este tocmai acela că viitorul nu îl ştie nimeni în afară de Dumnezeu. 
    Când va fi sfârşitul lumii nimeni nu ştie, „nici îngerii din ceruri, nici Fiul (după firea omenească, căci ca Dumnezeu ştie tot - n.n.), ci numai Tatăl” (Matei 24, 36). La fel este şi cu orice alt moment din viitor: nu este dat oamenilor să îl cunoască (şi nici dracilor). Oricând Dumnezeu poate zădărnici planurile omeneşti sau planurile diavolilor de a interveni în vieţile oamenilor.
    Abia când cunoaştem dragostea lui Dumnezeu înţelegem marele dar al libertăţii. Tot atunci pricepem că viitorul nostru nu îl poate cunoaşte nimeni în afară de Dumnezeu, că depinde numai de noi şi de modul în care ştim să răspundem chemării pe care ne-a făcut-o Dumnezeu: aceea de a ne bucura în veşnicie de dragostea Sa.

Extras din: Danion Vasile - DESPRE REÎNCARNARE ŞI INVAZIA EXTRATERESTRĂ
Ediţie realizată după versiunea tipărită la Editura Bunavestire, Galaţi, 2003
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0