26 Iunie 19

Despre legătura dintre naşi şi fini

  • 27 Mai 19
  • Despre familie
  • 0
Cuvânt la botezul unui prunc

    În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
    Iubiţi credincioşi, ne-am adunat astăzi pentru a lua parte la slujba botezului unui prunc.
    Emoţia este mare. A părinţilor, a naşilor şi a tu tu ror celor de faţă. Mare este şi emoţia şi bucuria preotului care a botezat pruncul. Cât despre ceea ce a simţit copilul în clipa în care a intrat în Biserică, în clipa în care a devenit membru al Trupului lui Hristos, nu ne este nouă a vorbi. Mare taină este aceasta!
    Dar este momentul să vorbim puţin despre acest copil şi despre cel care a primit ai fi sprijin duhovnicesc pe calea mântuirii, adică despre naşul său. Deşi se obişnuieşte să se considere că amândoi naşii au aceeaşi responsabilitate, de fapt rolul mai important este cel al persoanei de acelaşi sex cu cel bote zat, în cazul de faţă al naşului. Naşul a spus lepădările, el a rostit Crezul. El şi-a asumat rolul de călăuză a pruncului. Dacă am fi asistat la botezul unei fetiţe, aceleaşi lucruri ar fi fost valabile pentru naşă. Oricum, după cum este de la sine înţeles, naşii se ocupă împreună, nu separat, de finii lor.
    Vom vedea imediat de ce am făcut totuşi această diferenţiere.
    Dar mai întâi să vedem ce implică un botez. Naşii cheltuiesc bani, încearcă să facă după slujbă o petrecere de pomină, şi să le facă finilor daruri cât mai scumpe. Şi pentru că micuţii nu prea sunt capabili să aprecieze cum se cuvine dărnicia naşilor, de multe ori această dărnicie se manifestă printr-o sumă mare de bani oferită părinţilor.
    „Vai, dar nu trebuia să vă deranjaţi!“
    „Nu face nimic, e plăcerea noastră, doar pentru asta suntem naşi.“
    Cuvintele acestea nu se învechesc, ci, dimpotrivă, devin din ce în ce mai actuale. Mai apropiate de modul în care omul zilelor noastre înţelege credinţa creştină.
    Cu cât e masa mai bogată, cu cât este băutura mai multă, cu atât botezul este mai reuşit. „L-am împăcat şi pe Dumnezeu, ne-am simţit şi noi bine“, zic de obicei naşii. Şi, nu rareori, băutura prisoseşte atât de mult, încât unii dintre meseni pleacă la casele lor de-abia ţinându-se pe picioare.
    „Doar odată e botezul lui Costel, sau al Anei, lasă-mă să mă simt bine!“, îi spune naşul naşei care îi atrage atenţia asupra faptului că de la prea multă băutură i se va face rău.
    Nu e o noutate pentru nimeni că unii înţeleg botezul doar ca pe o distracţie pentru trup. Şi, mai ales, pentru pântece. Că sunt unii care, deşi beau cu măsură, mănâncă până li se face rău.
    Poate că unii dintre cei de faţă se miră auzind cum, la acest moment de bucurie, cineva vorbeşte despre lucruri mai puţin frumoase. Dar vorbesc tocmai pentru că naşul m-a rugat să fac aceasta. Şi dacă stau să mă gândesc, e momentul cel mai potrivit pentru a cugeta asupra măreţiei Tainei Sfântului Botez şi a modului în care diavolul se răzbună pentru faptul că încă un prunc a devenit membru al Bisericii.
    Să mă ierte cei care vor considera acest cuvânt prea dur, şi să mă creadă că nu sunt eu de vină pentru faptul că atrag atenţia asupra unor aspecte neplăcute. Mi-ar fi plăcut ca ele să nu existe. Dar din moment ce ele există, ar fi o greşeală să le ignorăm.
    Să revenim la masa de la botez. Dintre cei care se lasă ameţiţi de băutură, naşul este cel care de obicei se simte mai îndreptăţit să bea mult. Se simte în centrul atenţiei. Şi este. Nu de multe ori în viaţă este ci neva naş. Unii sunt o singură dată în toată viaţa lor. Şi atunci, caută să trăiască la maximum aceste cli pe. Cel mai simplu mod de a te bucura de ceva este să te bucuri într-un mod pătimaş. Şi naşul, nu de puţine ori, caută acest mod. Finuţul doarme de obicei într-o altă cameră, nefiind în stare să participe la ospăţ şi nici să îşi dea seama că lucrurile o iau pe un făgaş greşit.
    De ce? Pentru că, dacă am asemăna botezul cu ziua de naştere, şi botezul tocmai naştere duhovniceas că este, sărbătoritul este finul, şi nu naşul. Este ziua de naştere a finului, nu a naşului.
    De aceea nu este firesc ca imediat după terminarea slujbei religioase finul să treacă pe un plan secundar. El trebuie să rămână în centrul atenţiei. Bine, şi atunci ce să facem, să ţinem pruncul lângă noi la masă? Nu e vorba de aşa ceva. Fiind mic, va adormi destul de repede. Slujba l-a solicitat prea tare şi de aceea îl va fura somnul.
    Să ne întrebăm: Ce am putea face pentru ca pruncul să rămână în centrul atenţiei? Să punem o masă mai sărăcăcioasă? Să lăsăm copilul să doarmă în faţa mesenilor, pentru ca mesenii să fie nevoiţi să vor bească în şoaptă? Nu. O astfel de soluţie ar fi superficială.
    Atunci, ce e de făcut? Iată o întrebare foarte grea, cum grele sunt toate întrebările privitoare la viaţa creştină.
    Vom părăsi pentru câteva clipe răspunsul la această întrebare pentru a da glas unei alte posibile întrebări pe care şi-ar putea-o pune cineva dintre cei pre zenţi: „Şi deci la petrecerea de după botez nu e voie să dansăm? O să fie ca la înmormântare.“
    În primul rând ar trebui să spunem că masa de după botez ar trebui să fie nu petrecere, ci agapă. Adi că masă a dragostei, masă a comuniunii sufleteşti. Ar trebui să fie o astfel de masă încât, dacă într-o clipă Dumnezeu ar muta masa cu tot cu me seni înăuntrul unei biserici, nici unul dintre invitaţi nu s-ar simţi întristat. Ar trebui să fie o masă a dragostei, în care să se simtă prezenţa lui Hristos.
    „Şi o să fie ca la înmormântare?“
    Nu, bineînţeles că nu. Poate numai dacă cineva dintre meseni nu este botezat, sau socoteşte credinţa o prostie, ar putea fi trist văzând cum pruncul a intrat în rândul creştinilor. Cum a fost îngropat pentru lu mea aceasta de desfrâu şi de păcat, şi cum a înviat pentru Hristos. Dar nu cred să existe oameni cu o ini mă atât de împietrită, încât să se întristeze că un copil a intrat în Biserică.
    Botezul este moment de bucurie creştinească. Vrea cineva să danseze? Da, asta o ştim cu certitudine. Tocmai pentru faptul că la multe mese de după botez se dansează.
    Să încercăm să vedem cum şi dacă e firesc să se danseze la astfel de ocazii. Există muzică pentru astfel de prilejuri? Există dansuri care să ne ajute să ne manifestăm bucuria duhovnicească? Precum ştiţi, nu.
    Şi atunci, de ce se dansează la unele mese care ar trebui să stea sub semnul lui Hristos?
    Pentru că oamenii vor să se simtă bine, vor să se distreze, şi atunci transformă masa aceasta într-un prilej de a petrece. Oamenii caută cu disperare momente în care să evadeze din greutăţile vieţii de zi cu zi. Viaţa este grea, şi parcă din ce în ce mai grea. Să căutăm să îi înţelegem pe cei care, apăsaţi de grijile materiale, abia aşteaptă să evadeze. Abia aşteaptă să mai respire un pic. Abia aşteaptă să se distreze.
    Şi botezul le oferă un astfel de prilej. E de ajuns să fie câţiva oameni cu bună dispoziţie care să vrea să danseze, că în câteva clipe agapa s-a transformat în petrecere, sau chiar în bairam. Cuvântul acesta turcesc, bairam, este reprezentativ pentru modul în care ştiu să se bucure unii creştini astăzi. Se bucură ca şi turcii sau ca alţi păgâni.
    Problema este cei care vor să meargă la un bairam nu se gândesc că, dacă transformă agapa într-un bairam, păcatul lor este foarte mare. Pentru că aşa îi vor face rău copilului. De ce? Pentru că taie aripile duhovniceşti ale naşului. După botez naşul ar trebui să fie ca un preot după hirotonie. Răspunderea pri mită este foarte mare. Şi un bairam nu numai că nu îl ajută pe naş să îşi ia în serios responsabilitatea, ci dim potrivă. Îl ajută să uite că a luat asupra sa crucea grea a năşitului. Îl ajută să înţeleagă greşit năşitul.
    Ca să nu lungim cuvântul pierzându-ne în detalii, mai spunem o dată doar că agapa trebuie să rămână agapă. Şi că mare păcat au cei care confundă agapele cu bairamurile.
    Nu, agapa de după botez nu este parastas, nu stăm cu sufletele cernite. Decât o masă fariseică, în care toţi au masca evlaviei, dar din inimile lor cucernice lipseşte dragostea şi bucuria, mai bine o masă a vameşilor, cu muzică şi dans.
    Decât o masă a celor care, asemenea unor sectanţi, repetă din gură numai psalmi şi pericope evanghelice, dar au inimile pustii, mai bine o masă a ce lor care râd şi glumesc fără măsură.
    Dar noi nu cu fariseii trebuie să ne comparăm, şi nici cu sectanţii. Noi trebuie să trăim ca nişte creştini adevăraţi.
    Aşa că ar trebui să preferăm o masă de la care să lipsească dansul, dar să fie prezentă dragostea. Să lipsească beţivii, dar să nu lipsească băutura. Adică vinul să se bea cu măsură. Aici este graniţa dintre bucuriile lăsate de Dumnezeu şi patimi. Vinul veseleşte inima omului, asta o ştim cu toţi. Dar toţi ştim că peste o limită o înveseleşte definitiv, ajungându-se la beţie. Să avem grijă să păstrăm în toate buna-cuviinţă.
    Am vorbit cam multe despre masa de la botez, aşa că vom intra direct în miezul problemei. Vom vor bi despre asemănările dintre naşul de la botez şi naşul de la călugărie.
    De ce oare credeţi că se foloseşte acelaşi cuvânt pentru două situaţii care par atât de diferite, năşia de la botez cu cea de la călugărie? Să fie oare lipsiţi de imaginaţie cei care au statornicit graiul bisericesc? Nu, în nici un caz.
    Ci pentru că, aşa cum naşul de la călugărie îl ia sub mantia sa pe cel care depune voturile monahale, şi luându-l sub mantie se angajează să îi fie model de viaţă duhovnicească, tot aşa naşul ar trebui să se pre gătească să fie model pentru cel botezat.
    Observăm o diferenţă care pare foarte mare. Din clipa în care un părinte a luat pe cineva sub mantie, din acea clipă îi devine model. În cazul botezului unui prunc, acesta este prea mic pentru a-şi da seama dacă naşul îi este sau nu un model bun.
    Abia peste zece ani sau chiar mai mult copilul îşi va putea da seama dacă naşul îi este sau nu model duhovnicesc. În primii ani de copilărie venirea naşu lui este percepută ca un moment de primire a darurilor. Şi este frumos ca, după posibilităţi, naşii să le facă daruri copiilor.
    Esenţial este însă ca naşii să fie preocupaţi de creşterea duhovnicească a finilor.
    Ştiţi că înaintea unui examen sunt tineri care nu pot dormi din cauza emoţiei. Dar aţi auzit pe cineva că nu a putut dormi în noaptea de dinainte de a de ve ni naş? Că cineva s-a frământat din cauza responsabilităţii pe care şi-o asumă?
    Nu. Pentru că lumea de astăzi a reuşit să schimbe rolul naşului în viaţa finului. Bineînţeles că acest proces a durat multă vreme, că nu era de ajuns un singur deceniu pentru ca lucrurile să se schimbe. Diavolul a lucrat treptat, încet-încet, astfel încât să nu fie descoperit.
    Aşa încât pare oarecum firească reacţia unui naş care, auzind învăţătura Bisericii despre acest subiect, să încerce să se justifice: „Nu am ştiut exact cât de mare răspundere mi-am asumat. Eu m-am gândit mai ales la partea materială, şi Dumnezeu ştie că i-am făcut mult bine finului meu.“
    Numai că mai important este aspectul spiritual. Na şul nu mai poate da înapoi, nu mai are cum să renunţe la faptul că este naş. Şi nici nu trebuie să re nunţe. Ci trebuie să înveţe să fie naş. Aceasta presu pu ne în principal două direcţii: trebuie să înveţe să trăiască creştineşte şi să aibă priceperea de a fi călăuză pentru fin.
    Nimeni nu poate spune că a atins desăvârşirea, nimeni nu poate spune că a ajuns la capătul drumului. De aceea nimeni nu poate spune că nu mai are ce învăţa în viaţa creştină. Tot aşa, nimeni nu poate spu ne că este un învăţător desăvârşit. Cine spune aşa ceva ori se minte, ori este înşelat de draci.
    Aş spune că dacă în fiecare zi ar trebui ca drept credincioşii să pună început bun mântuirii, cu atât mai mult în momentul în care un creştin devine naş ar trebui să pună început bun.  
    Începutul bun nu se pune nici prin dans şi nici prin beţie. Începutul bun se pune prin rugăciune.  Puţini îşi doresc de fapt să fie naşi vrednici.
    Puţini au idee despre însuşirile pe care trebuie să le aibă un naş. E ca la nuntă. Dacă mirii şi-au ales naşii gândindu-se la avantaje materiale, în momentul în care se lo vesc de problemele pe care le întâlneşte în mod firesc o tânără familie creştină, se vor simţi singuri. Naşii care nu duc o viaţă creştină nu vor fi în stare să le dea sfaturile d e care au nevoie. Totuşi, din lipsă de smerenie, ei nu îş i vor recunoaşte neputinţele, ci vor fi dispuşi să dea sfaturi izvorâte din propria lor trăi re. Astfel de sfaturi nu au nimic în comun cu sfatu ri le de care aveau nevoie tinerii. Experienţa creştină nu se poate mima. Tinerii vor înţelege destul de repede greşeala fă cu tă. Dar va fi prea târziu, naşii nu se mai pot schimba.
    Acelaşi lucru se întâmplă cu naşii de botez. Chiar dacă mai târziu, nepriceperea lor tot va ieşi la iveală.
    Cât de trist este pentru un tânăr creştin să înţeleagă că părinţii săi i-au ales drept naş nu un om, ci un sac cu bani. De cele mai multe ori chiar un săculeţ, numai cu bani să fie. Cât de mare este durerea lui când înţelege că a fost asemănat cu un cântar de evaluat robi ai banului. Părinţii au vândut rolul de naşi pe lucruri fără preţ.
    Cum să mai creadă un astfel de tânăr că cele duhovniceşti sunt mai preţioase decât cele lumeşti?
    „Bine că tinerii nu îşi pun astfel de probleme“, s-ar putea zice. Nu e bine, e rău, că dacă şi le-ar pune, ar găsi şi răspunsul la ele. Înţelegând cât de mare nevoie au de modelul pe care ar trebui să îl ofere naşii, tinerii nu vor şovăi să caute astfel de modele.
    Tinerii ai căror naşi nu duc o viaţă creştinească nu sunt predestinaţi pierzaniei. Dumnezeu îi iubeşte şi vrea mântuirea lor. Ei nu au nici o vină că naşii lor nu sunt mai evlavioşi.
     Putem spune că atunci când au părinţi creştini, tinerii nu mai au nevoie de alte modele. Dar nu este aşa. Dacă ar fi fost aşa, atunci Biserica ar fi rânduit ca părinţii înşişi să fie şi naşi. 
    Nu ne este nouă cu putinţă să înţelegem de ce părinţii nu sunt şi naşi. Totuşi putem încerca să ne dăm un răspuns. Viaţa duhovnicească presupune libertate. În orice familie există anumite tensiuni între generaţii. Sau cel puţin diferenţe fireşti între modul de a înţelege viaţa, deosebiri explicabile prin diferenţa de vâr stă, care implică o diferenţă de experienţă şi o diferenţă de atitudine.
    Tinerii sunt obişnuiţi cu părinţii pe care îi văd în fiecare zi, cărora le văd nu numai virtuţile, ci şi neputinţele. Şi de aceea nu sunt capabili întotdeauna să îi aprecieze aşa cum se cuvine.
    De aceea ar fi normal să se deschidă mult mai uşor faţă de persoana lăsată de Dumnezeu tocmai pentru a oferi sprijin sufletesc. Naşul ar trebui să fie preocupat de sporirea duhovnicească a finului.
    Nu neglijăm deloc rolul părinţilor. Este evident că pentru copii, mai ales când sunt de vârste mici, pă rin ţii sunt un model mult mai apropiat decât naşii. Îna in te de a înţelege ce înseamnă a avea naş, copilul îşi vede părinţii. Într-un fel, părinţii sunt primii naşi ai copilului lor.
    Cu trecerea timpului însă, copiii simt nevoia unei anumite independenţe faţă de părinţi. Acum este mo mentul cel mai prielnic pentru ca naşii să îşi ia în serios rolul de prieteni. Dar nu de prieteni care ştiu numai să îşi ducă finii la pescuit sau la plimbare. Ci de prieteni faţă de care copiii îşi deschid sufletele.
    Ce se poate face când aceşti prieteni, aceşti în dru mători, nu cunosc drumul pe care vor să îi călău zeas că pe fini? E vorba despre situaţiile în care naşul ales nu este botezat în credinţa ortodoxă. Această poziţie, de a fi naş fără a fi creştin ortodox, este absurdă. Unii profită de faptul că preoţii nu întreabă de fiecare dată dacă naşii sunt ortodocşi, şi strecoară naşi contrafăcuţi. Câtă vreme cineva nu este ortodox, nu poate năşi prunc de această credinţă. Nu poţi fi profesor de tenis dacă nu ştii decât fotbal. Şi invers. Copilul trebuie să aibă un model duhovnicesc în na şul său. Şi ce model poate fi cineva care stă departe de Sfintele Taine, ci neva care nu face parte din Biserica dreptmăritoare?
    Aveţi foarte mare grijă când alegeţi naşii pentru copiii voştri. A vorbi despre rolul naşilor în viaţa spi rituală a finilor pare ciudat oamenilor care nu vin prea des la biserică. Este ca şi cum ai vorbi despre inorogi sau despre extratereştri. Sau despre Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene.
    Nu există cărţi despre acest subiect. Şi chiar dacă ci neva s-ar apuca să scrie, o astfel de carte nu s-ar bu cura de o primire prea bună. De ce? Pentru că oamenii nu vor să îşi schimbe modul de a înţelege viaţa. Oamenii au ajuns la un mod de a înţelege credinţa creştină, care are foarte puţine lucruri comune cu credinţa creştinilor de acum un veac. Oamenii nu vor să audă de povăţuire duhovnicească, de modele, de nevoinţă.
    Unii şi-au făcut din credinţa creştină un fel de idol. Înţelegând-o după placul lor. Şi asta se vede foarte bine din relaţia naş-fin, aşa cum se trăieşte de obicei.
    Trebuie să spunem însă, spre binele copiilor şi al naşilor care vor să meargă pe calea mântuirii, că lucrurile ar trebui aşezate într-un anumit mod.
    Se poate obiecta că poate Biserica a greşit atunci când a rânduit ca la botez să fie nevoie de naşi. Poate că năşitul e doar o practică socială care corespunde unor forme de convieţuire ce nu mai sunt actuale as tăzi. Dăm un singur argument, invocat în acest sens: „Din moment ce tinerii de astăzi păcătuiesc mult mai mult decât tinerii de acum un secol, şi păcatele lor nu sunt cunoscute de nimeni, poate numai de duhovnic, cum ar mai putea naşii să îş i îndeplinească rolul de călăuze, neavând habar de căderile finilor?“
    Un asemenea argument nu ţine seama de faptul că tocmai acesta este rolul naşilor: să îi înveţe pe fini cum să meargă pe drumul cel bun, cum să nu facă păcatele pe care le fac ceilalţi tineri. Şi cu cât generaţiile care vin vor fi mai aplecate spre desfrâu, cu atât rolul naşilor va fi mai mare. 
    În privinţa raportului cu duhovnicul, nu au cum să apară situaţii încordate. Ei nu îşi împart aceleaşi atribuţii. Naşul nu are cum să substituie rolul duhovnicului. El nu are puterea de a da iertare de păcate.
    Totuşi, în unele cazuri duhovnicul poate suplini lipsa naşului. Sau, mai precis, lipsa duhovnicească a naşului. Numai că timpul este foarte scurt şi de aceea preoţii nu pot avea pentru fiecare tânăr mo men tele de deschidere sufletească pe care ar fi normal să le aibă naşii.
    Iar cei care se întreabă dacă nu cumva în vremurile în care trăim ar fi bine să modelăm predaniile Bisericii după mersul societăţii, şi să renunţăm la idei secundare, cum ar fi povăţuirea pe care naşii trebuie să o dea finilor, ar trebui să înţeleagă un lucru: nimic din ceea ce învaţă Biserica nu ţine de o epocă sau de alta. Ceea ce a învăţat Hristos, ceea ce au pro po văduit Sfinţii Apostoli şi au învăţat Sfinţii Părinţi nu poate anula nimeni niciodată.
    Am lungit cam mult acest cuvânt. Dar cum să nu îl lungim când vorbim despre ceva atât de important?
    Nu cred că este totuşi cazul să mai amintim acum de diferitele superstiţii care se păstrează cu multă „sfinţenie“. Vom observa totuşi că diavolul nu putea pierde ocazia de a-şi îndeplini rolul de pervertitor al sufletelor. Aşa cum la marile sărbători creştine asis tăm la o sumedenie de manifestări ale credinţelor păgâne, manifestări a căror origine diavolească este greu de sesizat de omul obişnuit, tot aşa cu ocazia botezului asistăm la ceremonii specifice. 
    Ceremonii asemănătoare au loc cu ocazia „tăierii moţului“ de către naşi, când pruncul împlineşte vâr sta de un an. Cea mai cunoscută este cea prin care pruncul este pus să aleagă de pe o tavă diferite obiecte. Şi în funcţie de ceea ce alege, i se spune ce va fi în viitor. Este de la sine înţeles că de pe această tavă nu lipseşte crucea. Dar acest amănunt nu schimbă situaţia. Crucea nu lipseşte nici din practica vrăjitoarelor de astăzi. Crucea nu are cum să sfinţească lu crarea diavolului. Chiar dacă pare nevinovat, obiceiul de a pune copilul să aleagă este un lucru păgânesc, un lucru de ocară. Iar dacă naşii sau părinţii spun că fac acest lucru numai în joacă, e bine să ştim că atunci când avem de-a face cu lucrurile drăceşti, regula jocului nu o stabilim noi, ci diavolul care vrea să ne piardă.
    Tot acum ar trebui vorbit despre numele pe care naşii împreună cu părinţii îl aleg pentru prunc. În ultimul secol a apărut o modă de a da copiilor nume luate din cărţi sau din filme, şi care nu au nici o legătură cu numele din sinaxare. O astfel de alegere este greşită. Un băiat pe care îl cheamă Elvis, de exemplu, va căuta să se asemene cântăreţului al cărui nume îl poartă, şi nu vreunui sfânt care l-ar ocroti în mod deosebit. Chiar dacă părinţii mai pun la botez şi un nume creştin, ca să nu se supere părintele, ei nu vor striga copilul decât cu celălalt nume. Ar trebui ca preoţii să nu accepte să dea pruncilor alte nume de cât cele din sinaxare. De aceea, atunci când unii părinţi se bucură că l-au convins pe preot să dea prun cului un nume necreştin, ar trebui să înţeleagă că bucuria lor va avea roade neplăcute.
    Şi ştiţi doar că până acum un secol copiii nu primeau la botez decât un singur nume. Aşa este tradiţia creştină. În cazul în care din prea multă dragoste faţă de doi sfinţi îi punem copilului ambele nume ale acestora, va trebui să ştim că ne asumăm un mod de înţelegere a credinţei diferit de cel tradiţional. Şi râvna prea mare duce la mândrie şi apoi la cădere.
    Acum, după ce am luat aminte la Sfânta Taină a Botezului, să luăm aminte la marea responsabilitate pe care o avem gândindu-ne că între noi a mai apărut un suflet creştin. Să cugetăm la pilda pe care o vom oferi acestui prunc.
    Vrem sau nu, va creşte între noi. Se va lovi de slăbiciunile şi neputinţele noastre. Ar fi bine să vadă în noi fraţi ai săi în Hristos, fraţi mai mari care îi ara tă dragoste şi înţelegere.
    Putem spune că pentru acest copil parohia va fi adunarea celor care, fără ai fi naşi în adevăratul sens al cuvântului, îi vor fi naşi prin faptul că îi vor fi exemple pe drumul credinţei.
    Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim pilde vrednice acestui prunc care a primit harul Botezului. Să îi dea Dumnezeu sănătate sufletească şi trupească, pentru a face toate cele bune până la sfârşitul vieţii sale! Amin.

Extras din: DANION VASILE - Cum să ne creştem copiii - Canon de rugăciune pentru copilul bolnav
Editura Sofia Bucureşti, 2002
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe