23 Noiembrie 17

Despre împreună-pătimire

  • 12 Noiembrie 17
  • Invatatura de Credinta
  • 0
    Cunoscuta măicuţă Gavriila ne spune o istorie care a schimbat viaţa unuia dintre prietenii ei, şi mai apoi a schimbat vieţile unui mare număr de indieni care aveau lepră:
    „Era într-adevăr o povestire emoţionantă. A început ca avocat la Warora. În timp ce era preşedinte al Consiliului Comunal a început să se intereseze de activitatea socială. Pentru a cunoaşte mai bine modul şi condiţiile de viaţă a lucrătorilor din comună, a lucrat el însuşi multe luni ca om de serviciu la toaletele publice. Într-o zi când se pregătea să facă curăţenie, a văzut un om căzut la podea. Era în ultimul stadiu al leprei şi corpul lui era plin de răni. Cu toată compasiunea pe care o simţea, nu a putut face nimic. La fel ca atâţia alţii, a trecut pe lângă el. Dar, diferit de atâţia alţii, nu şi-a putut scoate din minte, nu a putut uita imaginea lui şi sentimentul acela pe care l-a simţit. Faţa acelei ruine umane îl fugărea zi şi noapte, până ce a înţeles că nu şi-ar fi putut găsi linişte şi odihnă în suflet dacă nu făcea ceva pentru a uşura durerea miilor de victime ale acestei boli îngrozitoare pe care indienii o numeau atât de îndreptăţit Maharoga. Aşa s-a născut Anand Wan... Guvernul i-a dat destule hectare de pământ în junglă şi, cu ajutorul ofertelor prietenilor şi cunoscuţilor, şi-a început lucrarea.
    Începutul s-a făcut cu câţiva bolnavi, pe care i-a adăpostit mai întâi într-un cort mare, şi având doar o vacă şchioapă. Nimic încurajator... Până să înceapă să se lupte cu lepra, trebuia să se lupte cu stihiile naturii. Terenul era plin de şerpi, scorpioni şi tot felul de reptile. Câinii pe care-i avea deseori erau înşfăcaţi noaptea de tigrii înfometaţi. Trebuia să taie copaci, arbuşti, să dezgroape stânci... Aici era într-adevăr o lucrare care cerea curaj, credinţă şi răbdare în cel mai înalt grad... Dar V.A. şi colaboratorii lui aveau toate aceste trei virtuţi. 
    Şi astăzi, imaginea care se prezintă în faţa ochilor vizitatorului este cu totul diferită. În loc de junglă, acum se întind înaintea lui ogoare verzi care întreţin şi hrănesc satul leproşilor. În loc de corturi şi cocioabe, acum vezi locuinţe. Grajdurile au acum 40 de vaci şi 60 de boi şi le asigură un venit bun din laptele pe care îl vând. La început, însuşi V.A. şi soţia lui aveau grijă de animale. Acum se îngrijesc de ele doi leproşi care s-au vindecat. 
    La Anand Wan sunt internaţi acum 112 pacienţi. Pacienţii externi ajung la câteva mii pe an. Ar fi putut să fie mult mai mulţi dacă existau mijloacele de transport potrivite, dar până astăzi fiecare cerere făcută în legătură cu această problemă a fost respinsă. Numai contribuţiile sărace ale pacienţilor şi ofertele prietenilor ajută la continuarea lucrării. 
    Dar Anand Wan nu este pur şi simplu un spital pentru leproşi. Aici pacienţii se vindecă nu numai de boala trupului, dar şi de boala la fel de înfricoşătoare a sufletului lor, care o însoţeşte atât de des: de sentimentul singurătăţii desăvârşite care este rezultatul îndepărtării sociale, care la rândul ei naşte deznădejdea. 
    De multe ori se întâmplă ca leproşii vindecaţi să fie respinşi de familia lor! Aşa s-a întâmplat şi cu infirmiera care îl ajută pe V.A. 
    Pentru toţi aceşti nefericiţi ispăşitori există mereu o casă - Anand Wan. Aici nu se vindecă pur şi simplu, dar se şi reintegrează. Asta se vede pe feţele lor zâmbitoare şi din cântecele vesele care se aud ziua întreagă... Toate acestea şi atâtea altele arată că Anand Wan este cu adevărat o Casă a Bucuriei. Nu este doar un simplu nume, ci un eveniment” [26; 39-41]…
    Unul dintre cele mai delicate subiecte legate de problema bolii este „împreună-pătimirea”. Nefiind în măsură să vorbesc din experienţă, mărturisesc că acest subiect nu mi se pare cu nimic mai prejos decât vederea luminii dumnezeieşti, rugăciunea lui Iisus sau harismele dumnezeieşti.
    Faţă de acest subiect simt... Dar oare cum pot spune despre „împreună-pătimire” că este un subiect?... Este o problemă de viaţă şi de moarte. Despre ea nu pot scrie aproape nimic, pentru că vorbele mele sunt seci. Ce rost au nesfârşitele studii teologice despre rugăciunea neîncetată câtă vreme cei care le-au scris nu au atins această treaptă a rugăciunii?
    Tot aşa, ce rost ar avea să scrie despre împreună-pătimire cineva care nu vorbeşte din experienţă? Vorbele lui ar fi sterile. Ştiu, şi îmi este teamă de asta când scriu. Dar şi de această dată nădăjduiesc că Dumnezeu mă va lumina să nu mă întind mai mult decât îmi este plapuma, ci să scriu doar pentru a atrage atenţia asupra unei comori.
    Înainte de a-ţi scrie câteva gânduri despre această cale de sfinţire, îţi voi reproduce câteva cuvinte ale părintelui Paisie Aghioritul, unul dintre coloşii care au luat asupra lor această jertfelnică nevoinţă:
    „Atunci când pe om îl doare pentru semenul său, Dumnezeu Se înduioşează şi Se bucură într-un anumit fel, pentru că unul ca acesta, prin dragostea pe care o are, se înrudeşte cu El şi de aceea primeşte mângâierea Lui cea dumnezeiască. Altfel nu ar fi putut suporta durerea pentru semenul său.
- Părinte, cum poţi simţi durerea celorlalţi?
- Atunci când ai şi tu vreo durere dar te gândeşti la durerea celuilalt, te pui în situaţia lui şi te doare mai mult pentru acela. Adică durerea ta te ajută să înţelegi durerea celorlalţi. Iar atunci când primeşti cu bucurie propria ta durere, dăruieşti mângâiere celor îndureraţi.
    Oricum, altceva este să afli că s-a îmbolnăvit cineva şi altceva este să te îmbolnăveşti tu. Abia atunci îl înţelegi pe cel bolnav. Auzeam despre chimioterapii şi credeam că sunt hymoterapii (hymos = suc de fructe), adică credeam că bolnavilor de cancer li se face terapie cu sucuri, cu alimente naturale. De unde să ştiu? Acum însă am înţeles ce suferinţă este” [15; 236].
Tot despre răbdarea durerii el spunea: 
    „Eu nu fac rugăciune ca să treacă [durerea mea], pentru că astfel sufăr împreună cu lumea care suferă. Astfel îi înţeleg mai mult pe cei îndureraţi şi particip la durerea lor. De altfel şi pe mine boala mă foloseşte duhovniceşte. Cer de la Dumnezeu numai să mă pot sluji puţin pe mine şi să slujesc pe alţii. Dar facă-se voia lui Dumnezeu. Când ai vreo problemă de sănătate şi nu te preocupă aceasta, atunci într-un anumit fel ai dreptul să-L rogi pe Dumnezeu să îmbunătăţească starea sănătăţii celorlalţi. Iar pe cel care nu are propria sa durere este bine să-l doară cel puţin pentru cei care suferă. Să-ţi iau gatadocul tău, spuneau farasioţii, adică durerea ta, chinul tău, suferinţa ta.
- Părinte, dar în ce fel îl luau?
- Prin dragoste. Atunci când cineva spune cu dragoste lasă-mă să-ţi iau durerea, o ia cu adevărat. Iar dacă o ia, atunci este trebuinţă de multă răbdare, multă bărbăţie şi multă putere pentru a o putea înfrunta” [15; 237].
    Cred că aceste citate te-au ajutat să înţelegi ce este împreună-pătimirea mai bine decât o definiţie rece. (Chiar dacă părintele se referea la împreună-pătimirea cu cel bolnav, asupra căreia mă voi opri în această scurtă scrisoare, rodul acestei nevoinţe îi acoperă şi pe cei care sunt apăsaţi de orice fel de suferinţe. Dar asupra celorlalte ramificaţii ale împreună-pătimirii nu mă voi opri acum. Acesta este un teritoriu minat, pe care numai cei plini de dragoste pot merge. Şi numai ei pot vorbi sau scrie despre harta lui.)
    Îndrăznesc să îţi scriu despre împreună-pătimire pentru că de ani de zile mă gândesc la acest subiect. Am citit de multe ori Patericul – este cartea pe care am citit-o şi recitit-o cel mai des în viaţa mea, şi aproape de fiecare dată m-a izbit cuvântul Avvei Agathon: „De mi-ar fi fost cu putinţă să găsesc un bubos, să-i dau trupul meu şi să îl iau pe al lui, bucurie aş fi avut, căci aceasta este dragostea cea desăvârşită” [33; 27].
    Atât de mult m-a impresionat acest cuvânt, încât am scris o poezie care are acelaşi mesaj. Din poezie am făcut o povestioară. Din poveste am făcut un act al unei piese de teatru. Şi de la teatru religios am ajuns să dezvolt ideea într-un roman. (Ai putea spune că sunt lipsit de idei, din moment ce prelucrez atât de mult o singură idee. Dar nu este aşa: este singura idee pe care am prelucrat-o atâta, pentru că, dezvoltând-o în scris, cugetam eu însumi la modul în care trebuie trăită împreună-pătimirea.)
    Nu vreau să crezi că îmi place această temă numai pentru că poate fi prelucrată literar într-o puzderie de moduri. De altfel, mi se pare demnă de compătimit atitudinea scriitorilor care pun pe hârtie poveşti tulburătoare, dar care nu se lasă modelaţi ei înşişi de ceea ce scriu. Repet: nu îmi place această temă pentru că pot scrie multe pe marginea ei, ci am scris multe pe această temă tocmai pentru că mi s-a părut esenţială pentru viaţa oricărui creştin (uneori scriu pentru alţii, alteori scriu pentru mine, dar de cele mai multe ori scriu şi pentru mine şi pentru alţii; părinţii duhovniceşti scriau numai pentru a-i lumina pe ceilalţi – eu nu sunt la această măsură, şi nici nu ştiu dacă Dumnezeu va rândui să ajung vreodată).
„Oare eu aş da trupul meu unui bubos?”
„Bineînţeles că da. Aşa ne cere Evanghelia, să ne iubim aproapele din tot sufletul.”
    Cred că mulţi oameni şi-au pus întrebarea de mai sus. Numai două categorii de oameni au dat şi răspunsul de mai sus: cei ajunşi la sfinţenie şi cei ajunşi la făţărnicie.
    Eu nu cred că mi-aş da trupul unui bubos. Sunt o sumedenie de motive pentru care nu aş face-o. În primul rând, din frică de boală. Apoi, pentru faptul că nu aş mai putea avea grijă de familia mea.
    Totuşi, chiar dacă nu mi-aş da trupul unui bubos, asta nu înseamnă că îmi pare bine de neputinţa mea. Hristos nu ne-a poruncit să ne dăm trupurile buboşilor. El ne-a învăţat să ne iubim aproapele. Şi nu există dragoste mai mare decât aceea de a ne pune viaţa pentru el.
    Nu numai cei care ar putea să ia trupurile unor buboşi trăiesc taina împreună-pătimirii. Căci taină este. În dragoste există măsuri şi măsuri, trepte şi trepte.
    Dragostea Avvei Agathon nu poate fi copiată orbeşte, aşa cum nu pot fi urmate orbeşte nici grelele nevoinţe ale sfinţilor. Poarta spre înşelare este deschisă şi în acest caz. Tot părintele Paisie, care a avut boli peste boli (şi a murit după lungile torturi ale cancerului), povestea:
„Vin unii şi îmi spun: «Părinte, vreau să vă iau durerea». Unii o spun cu toată credinţa lor, alţii, mai fricoşi, nu ştiu ce spun. Aceştia pentru cel mai mic lucru aleargă la medic şi uşor cad în deznădejde. Puţina lor durere nu o pot duce şi spun că vor să o ducă pe a mea. Mai bine este să facă răbdare în durerea lor, să primească cu bucurie tot ceea ce Dumnezeu îngăduie pentru ei şi să nu ceară, chipurile din dragoste, să ia durerea altuia. Pentru că dacă Dumnezeu le împlineşte cererea şi uită că ei înşişi au cerut aceasta, vor murmura şi se poate chiar să se şi răzvrătească împotriva lui Dumnezeu” [15; 238].
    Asta e foarte trist: când dintr-o intenţie bună se ajunge în prăpastie. Răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu nu a fost un rezultat al unei intenţii bune, a fost un rezultat al puţinătăţii cunoaşterii de sine.
    Sunt unii care citesc despre Sfântul Antonie cel Mare şi cred că în câteva zile îl pot întrece în nevoinţă. Sunt alţii care citesc despre Avva Agathon şi se gândesc că şi ei ar fi în stare să îşi dea trupul unui bolnav.
    Trebuie să existe discernământ în toate. Iar în ceea ce priveşte nevoinţa împreună-pătimirii trebuie să existe binecuvântare de la duhovnic. Aşa cum spunea părintele Paisie, mulţi zic că ar vrea să ia boala cuiva, dar, când e vorba să facă aceasta, se leapădă.
    Un părinte vroia să se îngrijească de un bolnav, deşi el însuşi era bolnav. Sfântul Varsanufie din Gaza i-a spus: „Nu-ţi cere Dumnezeu să faci bine aproapelui peste puterea ta. Căci zice: Nu înceta de a face bine aproapelui după puterea ta (Prov. 3, 27). A venit orbul. Dar eşti şi tu foarte bolnav. Cine te va sluji şi pe tine şi pe el?  Iar cel ce-ţi pune în faţă aceste chipuri ale dreptăţii, îţi va spune pururea: Iată, ai adus o povară în mănăstire. Şi omul este, precum ştii, o fiinţă care nu suportă uşor, cum zice Scriptura: Cine va suporta un om, mai ales un bătrân descurajat? (Prov. 18, 14). Dar dacă trebuie să guşti puţine zile rele, fă cum doreşti. Dacă n-aş fi fost întrebat, n-ar fi trebuit să vorbesc. Iar cele ce le-am spus, le-am spus pentru iubirea lui Hristos, ca să nu se amăgească fratele meu. Dar dacă compătimeşti cu el pentru Dumnezeu şi crezi că puternic este Dumnezeu ca să-l ajute, roagă-te Lui şi va face cum va voi. Nu te-am legat, frate, nici nu ţi-am dat o poruncă. Fă deci cum voieşti. Şi iartă-mă pentru Domnul şi roagă-te pentru mine, cel prea mic” [25; 77] .
    Iată că sfântul nu l-a sfătuit să îşi ia un jug mai greu decât putea duce. Ci l-a îndemnat să aibă dreaptă socoteală. E frumos să te gândeşti că vei duce un jug greu, dar este groaznic să te laşi covârşit de greutatea acestui jug. Degeaba îşi asumă cineva o nevoinţă grea dacă nu este în stare să o ducă până la capăt.
    De  ce  îţi  scriu despre  împreună-pătimire?  De ce ţi-am scris despre Avva Agathon?
    (Pentru mine Avva Agathon înseamnă o lovitură dată auto-suficienţei care uneori mă ispiteşte. Când mi se pare că ard de dragoste pentru ceilalţi, că inima mea e plină de harul iubirii de aproapele, mă gândesc la Avva Agathon. Atunci părerea de sine păleşte. Îmi dau seama că nu sunt nici măcar o colină pe lângă un munte. Dacă nu se vor folosi în alt fel cei care citesc zicerea lui, se vor folosi smerindu-se. Că nu are rost să ne minţim singuri, crezându-ne de aceeaşi măsură, câtă vreme nu suportăm nici cele mai mici jigniri sau rele pe care aproapele nostru ni le „dăruieşte”.)
    Ţi-am scris despre Avva Agathon pentru că bolnavii au nevoie de suflete care să împreună-pătimească împreună cu ei. Eu nu ştiu ce înseamnă măsurile înalte ale acestei virtuţi la care făcea referire din experienţă părintele Paisie. Chiar dacă nu ştiu ce înseamnă „a lua gatadocul” cuiva, totuşi, după slabele mele puteri, înţeleg că şi eu sunt chemat la această nevoinţă. De fapt, toţi creştinii suntem chemaţi la „împreună-pătimire” unii cu alţii. Porunca iubirii este, în cele din urmă, porunca împreună-pătimirii.
    Maica Gavriila vorbea despre pricina pentru care a fost ridicată Casa bucuriei. Un prieten al ei, V. A., a fost tulburat de întâlnirea cu un lepros. Oare era primul om sănătos care avea parte de o astfel de întâlnire? Nu, bineînţeles că nu. Dar atunci ceilalţi de ce nu s-au gândit să ridice o astfel de Casă a bucuriei? Pentru că le-a lipsit dragostea, pentru că leproşii nu îşi aveau loc în inimile lor. Mai bine zis, inimile lor erau prea pline cu satisfacerea propriilor pofte pentru a avea loc şi pentru cei bolnavi de lepră.
    Trebuie să recunoaştem faptul că oamenii nu participă sufleteşte nici măcar la suferinţa celor care le sunt rude, aşa că nu este de mirare că nu sunt impresionaţi de bolile unor străini cu care nu au - sau nu consideră că au - nimic în comun.
    Să facem o scurtă referire la un caz: un om este bolnav. Sâmbăta, copiii lui vin la spital, îi aduc mâncare proaspătă şi bună, apoi pleacă acasă. Se schimbă de haine şi pleacă la discotecă.
    Unde este problema? Problema este că bolnavul are nevoie de împreună-pătimire, are nevoie ca cei apropiaţi lui să ducă o viaţă mai curată, să ducă o luptă mai serioasă. La unele mănăstiri, înainte de izgonirea demonilor din cei îndrăciţi, preoţii care ţin posturi aspre cer şi rudelor apropiate ale celor demonizaţi să postească.
    (Nu spun că trebuie ca, atunci când un părinte este bolnav, copiii lui să evite discoteca exclusiv spre binele părintelui lor. Discoteca este un loc de pierzare care trebuie evitat întotdeauna. Dar, totuşi, sunt tineri care merg la discotecă săptămânal. Dacă măcar atunci când părinţii lor sunt bolnavi ar avea înţelepciunea de a renunţa la discotecă, Dumnezeu ar putea folosi această mică „jertfă” a lor nu numai spre sănătatea părinţilor, ci şi spre binele lor.)
    Cred că pe măsură ce lumea devine mai rea, pe măsură ce oamenii devin mai egoişti, creştinii trebuie să sporească şi mai mult în dragoste.
    Pentru măsurile noastre slabe, împreună-pătimirea ar putea fi înţeleasă măcar ca rugăciune pentru toţi cei bolnavi, singuri, flămânzi, părăsiţi, deznădăjduiţi, pentru toţi cei cărora nimeni nu le întinde o mână prietenească. Sfântul Ioan din Kronstadt scria despre această formă de împreună-pătimire: 
    „Când te rogi, încearcă să te rogi mai mult pentru ceilalţi decât pentru tine însuţi, iar în timpul rugăciunii imaginează-ţi foarte viu pe toţi oamenii uniţi cu tine ca într-un singur trup şi pe fiecare ca mădular în parte al trupului lui Hristos, căci noi suntem mădulare unii altora (Efeseni 4, 25). Roagă-te pentru toţi aşa cum te-ai ruga pentru tine însuţi, cu aceeaşi sinceritate, cu aceeaşi ardoare; priveşte ca pe ale tale suferinţele şi mizeriile lor; ca pe ale tale - ignoranţa spirituală, greşelile şi patimile lor; ca pe ale tale - ispitele şi durerile lor, ca şi mulţimea suferinţelor lor [9; 168]”.
    Sfântul Ioan Maximovici, care în toată viaţa sa a arătat o grijă deosebită faţă de cei suferinzi, nici după trecerea sa la Domnul nu a încetat să mărturisească faptul că împreună-pătimirea prin rugăciune îi este bineplăcută lui Dumnezeu.
    „Am avut un vis despre Fericitul Vlădica Ioan de San Francisco, pe care n-am să-l uit cât voi trăi. Era un vis din cele care nu aş mai vrea să se termine şi m-am trezit cu o asemenea bucurie şi fericire şi m-am simţit atât de nevrednic să vină la mine în vis. Fericitul Ioan purta reverenda şi panaghia sa. Era încovoiat, uitându-se la mine cumva dintr-o parte, avea părul negru cu şuviţe cărunte şi îşi scosese ochelarii; mi-a spus că este fericit că am fost hirotonit diacon şi a adăugat:
- Mai sunt fericit şi pentru că la slujbe te rogi adesea pentru bolnavi. Nu-i uita pe bolnavi, roagă-te pururea pentru ei şi-i cercetează” [17; 185].
Părintele Paisie Aghioritul spune că „bolnavul nu face bine atunci când se roagă să se vindece numai el şi nu se roagă şi pentru sănătatea celorlalţi bolnavi” [15; 249]. Dacă bolnavul se roagă pentru alţi bolnavi, dacă omul necăjit se roagă pentru cei care se află în necazuri, atunci Dumnezeu îi ajută şi pe unii, şi pe alţii. 
    Ţi-am scris aceste rânduri tocmai pentru a te îndemna să te rogi şi tu pentru toţi cei care sunt bolnavi sau în alte suferinţe. Sunt conştient de faptul că de la rugăciunea pentru alţii până la „luarea gatadocului” lor este o diferenţă mare (chiar dacă la creştinii şi preoţii cu viaţă sfântă rugăciunea pentru ceilalţi ajunge uneori la măsura „luării gatadocului”).
    Poate că deja te rogi pentru bolnavi, aşa cum se ruga şi diaconul căruia i s-a arătat Sfântul Ioan Maximovici. Ar fi bine să fie aşa.
„Dar cum să ne rugăm pentru bolnavi? Cum să mă rog pentru bolnavi, că nu ştiu să mă rog cum trebuie...”
    Sfântul Lavrentie de Cernigov sfătuise o credincioasă să se roage pentru sănătatea fratelui său la moaştele Sfântului Teodosie. Aceasta însă a dat un răspuns sincer, în care se pot regăsi mulţi oameni:
„- Dar eu nu ştiu cum să mă rog Sfântului, părinte!, am spus eu.”
Sfatul Sfântului Lavrentie a fost cât se poate de simplu:
„- Tu du-te şi spune aşa: «Sfinte Teodosie, slujitorule al lui Hristos şi făcătorule de minuni, vindecă-l pe fratele meu, Nicolae!», şi m-a binecuvântat. Mare a fost mirarea mea când Părintele a pronunţat numele fratelui meu, căci eu nu i-l spusesem”, mărturisea ea [35; 117]. Şi mai mare i-a fost mirarea când, exact la ora la care se ruga pentru fratele ei, acesta a început să dea semne de însănătoşire.
    „Ar trebui deci să ne ducem cu toţi la moaştele Sfântului Teodosie, ca să ne rugăm pentru bolnavi?”, m-ar putea întreba un copil căruia i-aş citi această minune.
    Tu, chiar dacă nu mi-ai pune o asemenea întrebare, m-ai putea întreba care sunt cele mai puternice rugăciuni pentru bolnavi.
    Am să îţi răspund puţin neconvenţional: „cea mai puternică rugăciune este cea făcută cu zdrobire de inimă. E mai bine primită o rugăciune scurtă, făcută cu zdrobire de inimă, decât o rugăciune lungă, repetată mecanic. Mai bine un Sfinte Teodosie, ai grijă de fratele meu…, decât un acatist făcut fără convingere. E foarte bine ca atunci când aproapele nostru trece printr-o grea încercare să facem pentru el un Paraclis către Maica Domnului (sau un acatist la sfântul la care avem mai multă evlavie). Dar mai important decât ce rugăciune spunem este cum spunem acea rugăciune. O lacrimă atârnă mai greu decât o oră de vorbărie goală. Iar cine are atâta dragoste încât să rostească pentru cel bolnav un paraclis sau un acatist, mare milostenie face. 
    Nici o rugăciune nu este trecută cu vederea de Dumnezeu. Nici cea mai mică faptă de dragoste.
    „O femeie din Cluj, grav bolnavă, s-a internat în spital. Trebuia urgent operată.
    Dar doctorii, văzând-o foarte slăbită, nu s-au încumetat s-o opereze. Noaptea, însă, s-a arătat în vis doctorului un om necunoscut, care i-a spus:
- Du-te acum la spital şi operează femeia aceea, că altfel moare!
- Dar dumneata cine eşti?, întrebă doctorul.
- Eu sunt cutare.
    În clipa aceea, doctorul s-a sculat din somn, a plecat la spital şi a operat femeia bolnavă. Ea scăpă cu bine.
    După câteva zile, doctorul întrebă pe bolnavă:
- Cunoşti pe cutare?
- Nu, nu cunosc, domnule doctor.
    Dar peste un timp, femeia vindecată s-a dus la cimitir, ca de obicei, la mormântul rudelor sale. La urmă, aprinse o lumânare şi la un mormânt de alături. Când se uită atent, observă că numele de pe cruce era identic cu al celui ce se arătase doctorului.
    Ce se întâmplase? Femeia obişnuia să aprindă mereu câte o lumânare la mormintele învecinate celor ale rudelor sale, căci îşi zicea: „Să aprind o lumânare şi la sufletul acesta. Cine ştie dacă are cineva grijă de el!“. Deci iată că şi cei adormiţi s-au arătat recunoscători faţă de binefăcători! [6; 106].
    Chiar dacă în cazul de faţă nu este vorba de recunoştinţa unui bolnav, ne arată că dragostea îşi are cununa ei. A fost o întâmplare ieşită din comun – şi nu trebuie toţi cei care îngrijesc mormintele unor străini să aştepte astfel de premii. Dar, deşi nu tot ajutorul dat altora se întoarce asupra dăruitorului în viaţa aceasta, se va întoarce cu siguranţă la Dreapta Judecată.
    Tot aşa cum şi jertfa de a te ruga pentru cei adormiţi îşi are plate ei, nici rugăciunea ta pentru bolnavi nu va rămâne nerăsplătită de Dumnezeu.
    Când omenirea atinge cele mai înalte culmi ale iubirii de sine, ale egoismului şi ale mândriei, când până şi credincioşii se lasă biruiţi de ispita auto-suficienţei şi nu îi interesează decât propria lor mântuire (rugăciunile lor fiind un fel de negoţ cu Dumnezeu, prin care vor să obţină cât mai ieftin maşini, case, servicii, bani sau sănătate) a te ruga pentru alţii - fie ei bolnavi sau alţi suferinzi pe care nu îi cunoşti - e o mare jertfă.
    Oamenii necredincioşi consideră că ruga jertfelnică pentru cei pe care nu îi cunoaştem este o  nebunie gratuită. Dar această nebunie, rod al dragostei evanghelice, este sfântă. Este o formă de nebunie pentru Hristos.

Extras din: Danion Vasile / MÂNGÂIERE PENTRU BOLNAVI
Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi  Teleormanului
Editura Biserica Ortodoxă / Editura Egumeniita / Galaţi 2004
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0