13 Decembrie 17

Despre cea dintâi schismă dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană

  • 30 Septembrie 17
  • Biserica Ortodoxa, Biserica lui Hristos
  • 0
    Pe la sfârşitul secolului al cincilea (483), Papa Felix s-a plâns împotriva Patriarhului Acachie al Constantinopolului pentru că acesta, exercitându-şi drepturile acordate lui de către primul şi cel de-al patrulea Sinod Ecumenic, a trecut la hirotonii de episcopi care n-ar aparţine de zona de jurisdicţie a episcopiei lui. Lucrul acesta n-a fost pe placul lui Felix, care revendica în favoarea lui privilegiul exercitat de Acachie. El susţinea că graniţele jurisdicţiei lui se întind de drept divin asupra întregii Biserici Soborniceşti a lui Hristos.
    Pornindu-se cu mânie împotriva lui Acachie, Felix a găsit un motiv aparent îndreptăţit de a convoca la Roma un sinod format din şaptezeci de episcopi, toţi din Apus şi supuşi lui, pentru a-l caterisi pe Acachie şi a-l şterge din Diptice. Motivul pe care s-a sprijinit Felix era următorul: Erezia lui Eutihie părea biruitoare în întreg Răsăritul, iar în Siria şi Egipt era într-adevăr foarte puternică. Monofiziţii, dobândind o putere deloc de neglijat, s-au năpustit asupra ortodocşilor. Un oarecare monah, Teodosie din Palestina, îl alungă pe Patriarhul Ierusalimului şi se suie pe tronul său. Scene asemănătoare s-au desfăşurat şi în Alexandria şi Antiohia. În Alexandria, monofiziţii i-au atacat pe ortodocşi ucigându-l pe Sfântul Patriarh Proterie şi alegând în locul lui pe monofizitul Timotei Elurul, iar în Antiohia Petru Gnafeul, adunând în jurul său comunitatea monofizită, îl forţează pe Martirie să renunţe la tron în favoarea sa.
 

    Pedeapsa monofiziţilor, pentru silniciile lor, a venit prin Leon I Tracul (457474). Acesta, asigurându-se că toţi episcopii din Imperiul său susţin învăţătura ortodoxă a Sfântului Sinod de la Calcedon, se declară el însuşi în favoarea acesteia şi îl exilează pe Timotei Elurul şi pe Petru Gnafeul, care se suiseră pe tronurile Alexandriei şi al Antiohiei, înlocuindu-i cu ortodocşi. Pe aceşti Patriarhi ortodocşi i-a susţinut şi Zenon, succesorul lui Leon. Ortodocşii au fost alungaţi însă de pe tronurile patriarhale de către Vasilisc, cel care i-a răpit tronul lui Zenon, şi care, pentru a se menţine pe tron, a reabilitat partida monofizită şi a emis o enciclică în care condamnă Sinodul de la Calcedon şi Tomosul lui Leon, declară monofizitismul ca învăţătură de credinţă dominantă în stat şi readuce pe tronurile lor patriarhale pe Gnafeul şi pe Elurul.
    Acachie a protestat împotriva acestei enciclice care se opunea puternic Sinodului de la Calcedon. Pe la anul 477, ridicându-se Zenon din nou împotriva uzurpatorului Vasilisc, îşi reia tronul. Cea dintâi grijă a lui Zenon a fost să sprijine cele hotărâte de Sinoadele Ecumenice, restabilind regimul precedent şi reinstalând episcopi ortodocşi pe tronurile arhiereşti. Dintre arhiereii monofiziţi, l-a lăsat numai pe Elurul datorită vârstei sale înaintate. Zenon, convingându-se de faptul că în Asia Mică cugetele oscilau între erezie şi ortodoxie şi văzând şi predominanţa ereziei monofizite în Siria şi Egipt, s-a temut ca nu cumva, luptând cu monofiziţii, să provoace o tulburare mai cumplită în stat, şi aceasta la sfatul lui Acachie. Apoi, chibzuind el mai mult, s-a gândit săi câştige pe monofiziţi prin anumite cedări în privinţa termenilor şi a formulărilor, cu respectarea în esenţă a autorităţii Sinodului de la Calcedon. Ca urmare, referitor la aceasta, a emis în 482., cu acordul lui Acachie, care dirija şi poziţia împăratului împotriva lui Vasilisc, faimosul Enoticon (Tomosul unirii) care îi poartă numele.
    Acest Enoticon a fost semnat de Acachie, de Petru Mongos şi de Petru Gnafeul. Însă scopul urmărit nu a fost atins, deoarece acesta a fost respins atât de către ortodocşi, cât şi de către monofiziţi.
    Monofiziţii rigorişti, considerând că le-a fost trădată credinţa de către Mongos, s-au rupt de acesta şi au constituit o biserică proprie sub numele de achefali (cei fără cap). Gândind acelaşi lucru, ortodocşii rigorişti, respingând Enoticonul, s-au unit, dimpreună cu monahii mănăstirii Achimiton [Achimitos = neadormit, cel care nu doarme, adică mănăstirea monahilor care nu dorm niciodată, rânduiala rugăciunii neîncetând pe toată durata zilei şi a nopţii], cu Papa Felix al Romei (483). Pornind de la acest pretext, Felix l-a invitat pe Acachie în mod imperativ să se înfăţişeze înaintea tronului său pentru a da socoteală. Invitaţia fiind nesocotită, Papa convoacă un sinod din 70 de episcopi din Apus şi-l anatematizează şi cateriseşte pe Acachie.
    Mânia şi anatema lui Felix n-au produs impresia aşteptată nici lui Acachie, nici clerului căruia Papa i-a adresat o epistolă deosebită în scopul de a-l îndepărta de Acachie, nici împăratului Zenon căruia, de asemenea, i-a scris o epistolă la care a alipit şi o copie a hotărârii sinodale luate împotriva lui Acachie.
    Caterisirea samavolnică a lui Acachie de către Papa a avut efecte cu totul contrare. Clericii i-au rămas credincioşi lui Acachie, iar acesta îi răspunde cu aceeaşi măsură, ştergând numele lui Felix din Diptice (484). Faptul acesta i-a fost îndeajuns Papei Felix pentru a produce schismă între Bisericile Răsăritului şi cele ale Apusului. Dintre cei din Răsărit, doar monahii Mănăstirii Achimiton se aflau în comuniune cu Roma. Schisma a durat 35 de ani (484-519). Pe parcursul acestei perioade de timp, patru Papi au trimis succesiv delegaţi la Constantinopol către Patriarhii care i-au urmat lui Acachie pentru a negocia în vederea unirii. Condiţia riguroasă cerută de aceştia era ştergerea din Diptice a numelui lui Acachie, ca fiind eretic şi caterisit de sinodul Papei. S-au întors însă fără a-şi atinge scopul, deoarece răsăritenii n-au acceptat cererea pe care o considerau în afara legii şi nedreaptă, respingând pretenţiile Papilor, care susţineau că limitele jurisdicţiei lor se întind asupra întregii Biserici şi că Papa are dreptul de a-l chema la Roma pe Patriarhul Constantinopolului pentru a da socoteală, pentru a-l condamna şi caterisi cu de la sine putere.
    Schisma s-ar fi perpetuat la nesfârşit dacă nu ar fi intervenit doi factori favorabili ridicării ei. Cel dintâi a fost moderaţia Papei Ioan I, iar cel de-al doilea solia trimisă de acesta la Iustinian - solie care fusese trimisă în prealabil la Papă de către arianul Teodorih - pentru a-l convinge pe împărat să revoce decretul prin care lua bisericile de la arieni şi le dădea ortodocşilor. Sosirea la Constantinopol a Papei Ioan a adus cu sine şi unirea Bisericilor Răsăritului şi Apusului. Papa Ioan a desfiinţat schisma, renunţând la pretenţiile anticanonice ale predecesorilor săi şi împărtăşindu-se împreună cu toţi episcopii Răsăritului, cu excepţia lui Timotei al Alexandriei, duşman declarat al Sinodului de la Calcedon [Abbé Fleury, Istoria bisericească, vol. II, pag. 514-594].
    Şi ne întrebăm: unde se vede, în toată această istorie, puterea papală? Unde se vede recunoaşterea infailibilităţii Papei? Unde dreptul divin? Unde este docilitatea şi supunerea celorlalte Biserici? Unde sunt toate câte pretinde Papa că Părinţii cei dinainte de Sfântul Fotie i le atribuiau? Dar să vedem în continuare dacă nu cumva generaţiile ulterioare s-au arătat mai docile faţă de Papa şi dacă Papii erau guvernatorii Bisericii.
    După câţiva ani de la prima venire a Papei Ioan la Constantinopol, a urmat venirea Papei Agapit al II-lea, care a fost trimis ca sol la împăratul Iustinian de către regele Teodat al Goţilor, pentru a mijloci în favoarea Italiei.
    În anul acela, Patriarh al Constantinopolului era Antim, fost episcop al Trapezundei şi prieten de acelaşi cuget cu pseudo-patriarhul Antiohiei şi cu alţii care respingeau cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic. Acesta a fost mutat pe tronul capitalei în mod samavolnic şi anticanonic prin intrigile împărătesei Teodora.
    Agapit, un apărător fierbinte al Sinodului al IV-lea Ecumenic, nu s-a împărtăşit cu Antim. El a reuşit să obţină încuviinţarea împăratului de a convoca în capitala imperială pe toţi episcopii şi arhimandriţii ortodocşi pentru a-l condamna pe Antim dimpreună cu cei care-i împărtăşeau părerile. În urma alegerii făcute de împărat, de cler şi de locuitorii capitalei, Agapit l-a hirotonit pe Mina în locul aceluia şi i-a dat de veste despre aceasta lui Petru, Patriarhul Ierusalimului, printr-o scrisoare în care îi confirmă faptul că atât caterisirea, cât şi alegerea s-a făcut în mod public de către împărat, de cler şi popor, şi-l roagă pe Petru să-i dea de ştire prin obişnuita epistolă de răspuns despre cum este primită judecata Scaunului Apostolic [mult mai corect ar fi fost să spună: judecata sinodului local]. Petru, convocând un mic sinod la Ierusalim, a supus cercetării toate acestea, pe care, găsindu-le corecte, le-a validat cu încuviinţarea episcopilor lui.
    Modul condamnării lui Antim şi al receptării deciziei acestui sinod local de către Patriarhul Petru al Ierusalimului pot fi văzute ca o probă suficientă în defavoarea aşa-zisei hegemonii a Papei în Biserică şi a docilităţii şi supunerii faţă de acesta a celorlalte Biserici şi a recunoaşterii infailibilităţii lui.
    Agapit, îmbolnăvindu-se pe durata dezbaterilor acestui mic sinod, a murit la Constantinopol. Sinodul a fost prezidat în continuare de către Mina, având de-a dreapta sa pe episcopii veniţi de la Roma împreună cu Agapit, care reprezentau întreaga Biserică Romană, iar de-a stânga pe aşa numiţii apocrisiari, adică epitropi ai Patriarhiilor Răsăritene, deoarece Iustinian, pentru a rezolva de comun acord fiecare chestiune bisericească care se ivea, s-a îngrijit să se găsească permanent la Constantinopol reprezentanţi ai tuturor Patriarhilor, nefiind exceptaţi nici cei ai Papei [Ar fi fost un lucru de dorit ca dispoziţia lui Iustinian să rămână în vigoare pentru scopul pentru care a fost dată].
    Ca apocrisiar al Papei, a zăbovit la Constantinopol, pentru multă vreme, viitorul Papă Grigorie al Romei, numit „cel Mare” [Dositei, Istoria, cartea a V-a, cap. 10, 16].
    Sub preşedinţia lui Mina, sinodul i-a condamnat definitiv pe eretici şi a rezolvat toate chestiunile bisericeşti. Şi ne întrebăm, aşadar: ce compatibilitate există între cele petrecute acolo şi hegemonia şi infailibilitatea Papilor? Cum se conciliază mulţimea atribuţiilor Papilor cu regulamentul lui Iustinian prin care acesta a făcut din Constantinopol centrul unităţii bisericeşti şi Patriarhia de acolo chivernisitorul Bisericii Ecumenice, situaţie de la care şi-a luat şi denumirea? Desigur, lucrurile acestea nu pledează în favoarea vreunui drept divin al Papilor şi nici în favoarea acelui drept canonic apusean care i-ar evidenţia pe Papi drept centru al unităţii bisericeşti, drept pe care avem toate motivele să-l combatem, conştienţi fiind că nu ne luptăm împotriva dreptului canonic însuşi, ci împotriva noii dogme a „dreptului divin” al episcopului Romei prin care cere să se ridice deasupra întregii Biserici ca hegemon suprem, ca arhiereu suprem şi judecător suprem.

Extras din: Sfântul Nectarie Kefalas din Eghina
Istoria schismei De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos
Editura Evanghelismos 2011
Foto: relicnis.blogspot.ro
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0