23 Mai 19

DESPRE CĂSĂTORIE ŞI NECĂSĂTORIRE

  • 08 Mai 19
  • Despre familie
  • 0
    Pe frumoasa N. N. unul o sfătuieşte să părăsească lumea, să fugă de dragostea lumească, iar altul o sfătuieşte să se mărite. Cel ce a dat primul sfat nu l-a întemeiat pe nimic, în vreme ce al doilea se sprijină pe ideea că „lume" de „lume" se deosebeşte: de una trebuie să fugi, iar de cealaltă poţi să nu fugi; „există îndatoriri lumeşti păcătoase şi îndatoriri lumeşti sfinte. Dragostea dintre soţi este dragoste binecuvântată de Dumnezeu. Şi atunci, de ce să abatem fata de la ea? într-adevăr, trebuie să facem deosebire între «lume» şi «lume». Scriptura spune: nu iubiţi lumea, dar tot ea spune: a iubit Dumnezeu lume. Ce a iubit Dumnezeu, şi omul este dator să iubească. Trebuie să avem dreaptă socotinţă în toate !"
    Îmi cereţi părerea cu privire la acest sfat. Iată: în spusele: nu iubiţi lumea, cuvântul lume înseamnă cu totul altceva decât în spusele: aşa a iubit Dumnezeu lumea, în acestea din urmă, prin lume se înţelege neamul omenesc pierit, care era totuşi iubit de Dumnezeu. Ca atare, Dumnezeu a şi hotărât să îl mântuiască, dând pentru el pe Fiul Său Cel Unul-Născut. Iar în primul caz este vorba, fireşte, de acea parte a neamului omenesc care de Dumnezeu nu vrea să ştie şi de cele ce îi plac Lui nu se îngrijeşte; singura grijă este să-şi facă propriul plac prin satisfacerea patimilor pe care le au, de moarte nu îşi amintesc şi la viaţa viitoare nu se gândesc. Către această lume, Dumnezeu nu binevoieşte, ci îşi întoarce faţa de la ea, nu o iubeşte şi a poruncit oamenilor să nu iubească felul ei de a fi. Aşadar, din spusele: aşa a iubit Dumnezeu lumea nu urmează că şi noi suntem datori să iubim lumea fără nici un fel de limite, ci fără acea lume pe care n-o iubeşte Dumnezeu şi de care ne porunceşte să fugim -căci dacă o iubim pe aceea, pe Dumnezeu nu-L putem iubi şi sufletul nu ni-l putem mântui.
    Spun acestea din pricina concluziei că întrucât Dumnezeu a iubit lumea, şi noi „trebuie" s-o iubim... Acum trec la neînţelegerea dintre sfătuitorii despre care era vorba la început. Acolo problema era: trebuie să se căsătorească fecioara sau nu ? De obicei ea este ridicată de către cei care se îngrijesc de mântuirea sufletului şi vor să-şi rânduiască un fel de viaţă care să ajute mai mult în lucrarea mântuirii.
    Problema aceasta a luat naştere încă din vremurile apostolice. Fecioarele care ajungeau la vârsta măritişului şi simţeau în sine dorinţa de a fi doar cu Domnul îşi arătau neplăcerea faţă de ideea căsătoriei. Părinţii, nepricepându-se să dea o rezolvare, i-au scris sfântului Pavel (din Corint la Efes), întrebându-l ce să facă cu fiicele lor. Răspunsul e cuprins în capitolul al şaptelea din prima Epistolă către Corinteni. Esenţa lui este aceasta: nu este păcat măritişul, dar mai bună este necăsătorirea, fiindcă în acest din urmă caz fecioara are deplină libertate să facă pe placul lui Dumnezeu, pe când în cel dintâi sunt multe piedici. Apostolul arată piedicile care sunt de neocolit în căsnicie, dar esenţial este aici faptul că luând asupră-ţi îndatoririle vieţii de familie este aproape cu neputinţă să scapi de atingerea cu lucrurile acelei lumi pe care o urăşte Dumnezeu şi pe care ne-a poruncit să n-o iubim.
    În aceasta se ascunde pierzarea. Aşadar, cei care abat de la căsnicie fecioarele (dacă acestea pot cuprinde viaţa în celibat) le fac un bine.

Extras din: Sfântul Teofan Zăvorâtul - MÂNTUIREA ÎN VIATA DE FAMILIE
Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas - Editura Cartea Ortodoxă Bucureşti, 2004
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe