26 Iunie 19

Despre "Capcanele falsei credinte" de Arhimandrit Sofian Boghiu

  • 25 Mai 19
  • Intrebari
  • 0
- Părinte arhimandrit, cum să întelegem cuvântul Sfântului Siluan Athonitul: ''Tine mintea în iad si nu deznădăjdui''?
 
- Sfântul Siluan a scris o carte care i s-a comandat de sus; i s-a poruncit să scrie ceva despre viata duhovnicească. În ea vorbeste despre har, despre rugăciune, despre smerenie, despre Maica Domnului... Sunt niste lucruri extraordinar de frumoase. Mi se pare că este o carte cu adevărat inspirată, de o înăltime spirituală aproape egală cu Sfânta Scriptură.
 
Aici găsim si acest cuvânt despre care ati întrebat. E un cuvânt mai greu.  
 
    Eu am aflat - si nu e deloc o noutate - că iadul nu este undeva în afară de pământ, ci este undeva chiar în pământ. Si aceasta am aflat-o din catavasia a sasea a Învierii care spune asa: ''Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului''.  
 
    Mântuitorul, după ce trupul Său a fost răstignit pe cruce, a coborât sufletul Său în iad si i-a scos pe toti dreptii care erau acolo, undeva în pământ. Trupul Său a fost prohodit si îngropat, pus sub peceti, iar sufletul Lui a coborât în iad. Există o rugăciune care explică foarte frumos ce s-a întâmplat atunci: ''În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul si pe scaun împreună cu Tatăl si cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce esti necuprins''. Adică Mântuitorul este prezent în aceste locuri după moartea Sa de pe cruce.  
 
    Iadul este însă si pe pământ. Deci, există în pământ dar si pe pământ, încât noi suntem obisnuiti cu el. Iadul si-l fac multi dintre trăitorii acestei lumi atunci când duc o viată fără frică de Dumnezeu, el devine astfel descurajant, devine nimicitor. Dar a suporta iadul pe pământ cu această încredere în Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viata noastră. Trăim cu această încredere că iadul va avea un sfârsit (si astfel vom fi cu adevărat liberi si vom putea cu adevărat să ne ocupăm de viata noastră lăuntrică), în ciuda descurajării pe care ne-o aduce diavolul - pentru că el este în iad, dar este si în lume. Este printul lumii care a câstigat foarte multi pământeni pentru frătia lui.  
 
    Pe toti cei care suntem încă în lume, diavolul ne vânează si încearcă să ne acapareze si să ne
atragă în împărătia lui, împărătia întunericului si a mortii, pentru a se distra cu noi chinuindune. Însă, cerând ajutorul lui Dumnezeu, rezistăm si învingem această tendintă lacomă a diavolului de a cuceri făptura lui Dumnezeu.
 
- Părinte Sofian, pentru un tânăr care doreste să se apropie de Biserică pot apărea diferite capcane spirituale si am dori să ne spuneti câteva cuvinte despre trei dintre acestea. Prima ar fi pietismul. Unii definesc pietismul ca un amestec sentimentalist de superstitii si de exagerări ale unor lucruri neimportante. Ce ne puteti spune despre pietism si cum să ne ferim de el?
 
- Noi urmărim în viată să ne mentinem pe calea ortodoxiei care este lumina credintei noastre, lumina lui Hristos si care stim sigur că ne conduce către Împărătia lui Dumnezeu. Celelalte surogate ale ortodoxiei nu le luăm în seamă si de aceea le recomand tinerilor să nu alunece în superstitii si în astfel de miscări cum este pietismul. Pietate, evlavie adevărată, aceasta e cu totul altceva, este calea pe care trebuie să o urmeze un tânăr ce-si doreste mântuirea. Nu ne interesează pietismul, de aceea nici nu vorbesc despre el.
 
- O altă ispită ar fi intelectualismul în care credinta apare mai mult ca o problemă interesantă de cultură si nu, în primul rând, ca un act de trăire.
 
- Si cultura aceasta, oricât ar fi ea de înaltă, este amestecată cu mândrie; iar mândria este aruncată în lume de duhul minciunii, adică de diavol. El este foarte savant. Diavolul stie foarte multă filosofie, foarte multă teologie si impresionează cu stiinta lui, însă această stiintă îl tine mereu rece fată de Dumnezeu. Mintea lui este încremenită în cunoasterea pe care o are; tot la fel se întâmplă si cu prietenii săi, intelectualii orgoliosi, mai ales ateii. Stiu de toate si rămân mai departe închisi în stiinta lor, fără nici o deschidere către Dumnezeul cel adevărat, cel viu. Sunt morti pentru Dumnezeu si pentru ei însisi. Rămân închisi în această stiintă si impresionează pe cei care au aceleasi preocupări.
 
    Cu toată această filosofie a lor si cu toată această intelectualitate înaltă, sunt ca o trâmbită care sună puternic, dar lumea nu este atrasă de asemenea sunete. Nu este o melodie anume, ceva care să placă, este un strigăt adeseori uscat, încât, de multe ori, acest intelectualism - chiar când vine în contact direct cu credinta si trăirea crestină - nu se împacă cu învătătura lui Hristos, în general, si cu trăirea crestină, în special; le refuză. Îi convine să rămână într-o uscăciune intelectuală; cei care sunt obisnuiti cu ea sunt multumiti să asculte această depănare de cunostinte si de probleme ale intelectului, ale mintii, dar rămân mereu uscati în această formă de cunoastere seacă pentru suflet si pentru viata întru Hristos.
 
    Intelectualismul nu are valoare duhovnicească, pentru că cei care suferă de o asemenea insuficientă sunt mereu în afara comuniunii cu Dumnezeu, ca si diavolul, care este foarte savant, însă nu poate face niciodată parte dintre prietenii lui Hristos. Prietenii lui Hristos sunt sfintii care aveau foarte multe cunostinte duhovnicesti, dar în acelasi timp le trăiau si păstrau în suflet bucuria dumnezeiască a harului, care îi făcea fericiti cu adevărat.
 
- O altă capcană pentru tinerii care doresc să se apropie de Biserică, o capcană mai nouă, este criticismul. Unii sustin că trebuie să criticăm cât mai mult pentru ca lucrurile să fie mai dinamice, altfel ele pot să înlemnească; dacă vom critica, va apărea ceva nou, ceva viu. Cum vedeti Sfintia voastră această problemă?
 
- Această problemă o văd mai simplu. Pentru mine această critică repetată se confundă adeseori cu judecarea aproapelui. Adică, criticismul este o pornire împotriva poruncii evanghelice de nu a judeca pe aproapele meu.  
 
    Între anumite limite poate fi necesară si această critică, însă ea trebuie să fie obiectivă, să fie cinstită. De obicei, judecarea aproapelui se face în lipsa celui judecat si de multe ori este gresită, falsă. Se judecă si se condamnă în lipsă si pentru asta este un păcat. Pentru că, ni se spune în Scriptură: ''a Mea este judecata''; adică numai Dumnezeu are această putere si această calitate de a judeca pe fiecare dintre noi, iar judecată Lui este corectă cu adevărat. Dumnezeu este fără greseală si este singurul care stie tot ce se întâmplă cu fiecare persoană si cu toti laolaltă.  
 
    Când cineva critică pe altul care nu-i de fată, îi spune păcatele lui pe care le stie; dar cel care e socotit vinovat si păcătos are si el constiintă si astfel se poate reabilita înaintea lui Dumnezeu prin pocăintă. Cel care judecă nu poate pătrunde mai mult decât ceea ce vede sau aude si de aceea el poate să rămână în greseala aceasta că l-a osândit, iar cel vinovat se poate îndrepta. Dumnezeu îl primeste pe acesta din urmă, iar cel care a judecat este osândit pentru călcarea poruncii de a nu judeca pentru a nu fi judecati (Matei 7, 1).  
 
    Însă critica de care ati pomenit la început este si necesară, pentru că un om nu poate mereu să vadă totul în jurul lui. De aceea câteodată sunt necesare mai multe minti pentru a rezolva o problemă, iar o critică cinstită, făcută cu dragoste si sinceritate, poate aduce ceva folositor. Poti critica ce nu-i bun, dar trebuie să aduci în locul acestui element gresit ceva pozitiv. Si atunci se poate colabora pentru a se ajunge la un adevăr întreg, nu un adevăr stirbit sau un adevăr insuficient.

Extras din: Arhimandrit Sofian Boghiu - Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe
Editia a II-a revizuită si adăugită - Fundatia Traditia Românească - Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Români - Bucuresti, 2002
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe