24 Noiembrie 17

Darul „vorbirii în limbi“

  • 06 Noiembrie 17
  • Despre familie
  • 0
    La Rusalii Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostolii care au început să vorbească în limbi pe care până atunci nu le cunoşteau, propovăduindu-L pe Hristos şi celor de alte neamuri.  
    Să cugetăm puţin la adâncimea acestei minuni. Dumnezeu nu este străin de nimeni şi de aceea a rânduit ca fiecare să audă cuvântul mântuirii pe limba sa, pe înţelesul său. Mesajul lui Hristos era pentru toţi, indiferent din ce neam făceau parte. Apostolii nu au avut nevoie de tălmaci care să traducă vorbele lor, ci au putut, însufleţiţi de Duhul Sfânt, să vorbeas că tuturor. Această minune este de mare importanţă pentru fiecare părinte.
    Pentru copii, părinţii sunt apostolii Evangheliei. Cum să vorbească „în limbi“ părintele către copiii săi? Aici este taina pedagogiei pe care părinţii ar trebui să o priceapă: cum să vorbim astfel încât copiii noştri să primească învăţătura creştină? Un răspuns îl dă părintele care a avut mulţime de fii duhovniceşti, Apostolul neamurilor, Sfântul Apostol Pavel: „Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii“ (1 Cor. 9, 22).  
    Iată calea: să se facă „tuturor toate“, adică să se co boare la nivelul de înţelegere al copiilor, pentru a-i dobândi pentru Hristos. Le trebuie multă delicateţe părinţilor care vor să ajungă la inimile copiilor (şi nu numai lor, ci şi bunicilor şi rudelor apropiate, profesorilor şi, evident, preoţi lor la care ajung copiii).
    Copilul nu are nevoie doar de teorii, de lecţii de religie. Copilul simte nevoia să pătrundă în lu mea în care Îl găseşte pe Hristos, o găseşte pe Maica Domnului, îi găseşte pe Îngeri şi pe Sfinţi. În această lume pe cât de minunată pe atât de reală. 
    Când un copil zice cu evlavie: „Înger, îngeraşul meu“, el ştie mai bine decât un om mare că îngeraşul e de faţă şi îl ascultă. Sensibilitatea copiilor este foarte fină şi e destul de uşor ca până în clasele primare să le vorbeşti pe înţelesul lor.  
    Problemele apar o dată cu adolescenţa, când personalitatea lor se încheagă, când ei capătă o oarecare in dependenţă faţă de familie. E momentul în care des pomenitul conflict dintre generaţii începe să îşi spună cuvântul.
    Secolul XX a produs cea mai mare schimbare din istoria relaţiei părinţi – copii. Sute şi sute de ani între părinţi şi copiii au existat tensiuni, au existat neînţelegeri. Dar diferenţele de la o generaţie la alta nu erau totuşi foarte mari, fiind multe punctele lor comune. Din schimbările apărute de-a lungul timpului în vestimentaţie se poate observa un ecou al acestor asemănări şi deosebiri de mentalitate.
    Secolul XX a adus o modificare puternică de mentalitate, de atitudine. Paralel cu progresul tehnologic a avut loc o aşa-zisă „emancipare“ spirituală, care a însemnat ruperea de tradiţie. Progresul tehnologic nu este rău în sine şi nu implică neapărat un regres duhovnicesc. Dar realitatea este că progresul tehnologic rău folosit a adâncit criza spirituală produsă de preocuparea excesivă faţă de lumea aceasta.
    Vedem cu durere câtă patimă şi câtă destrăbălare este în rândurile tinerilor! Ne bucurăm când îi vedem pe unii la biserică, dar cât de puţini sunt faţă de cei care nu vin deloc…  
    Vrăjmaşul diavol luptă cu putere să întineze minţile tinerilor şi cucereşte din ce în ce mai mult teren. Ceea ce altădată era privit ca mare păcat (desfrâul, avortul, beţia şi altele asemenea) astăzi este privit cu toleranţă şi este chiar propagat prin diverse „tehnici“, cu cinism şi „ştiinţă“.
    Ce putem face? Este totul pierdut? Nu, bineînţeles că nu. Suntem chemaţi să fim alături de copiii noştri şi să-i ajutăm să biruiască această mare de patimi. Important este să avem priceperea de a le da, la momentul potrivit, sfaturile de care au nevoie. Părinţii au misiunea de a fi cei mai de încredere prieteni ai copiilor lor. Câtă vreme vom şti să vorbim pe limba lor, câtă vreme vor înţelege ce vrem să le spunem, legătura cu noi va fi pentru ei zid de apărare.  
    Dar cât de greu este să vorbeşti cuiva pe limba lui. Tinerii au lumea lor, cu „datinile“ ei mereu schimbătoare: muzică, modă, distracţii. Sunt şi lucruri frumoase, sunt şi lucruri curate în această lume. Dar vrăjmaşul încearcă să le întunece pe toate.  
    Părinţii nu trebuie să fie nişte inchizitori care să ardă pe rug dorinţele şi bucuriile tinerilor. Tinerii nu sunt roboţi, tinerii au personalitate. Părintele inchizi tor nu va reuşi decât să îşi oblige copiii să se ascundă de el.  
    Poate la fel de mult greşesc părinţii care îi lasă pe copii să-şi satisfacă toate poftele. Ca şi cum i-ar arunca în apă fără să îi înveţe mai întâi să înoate. Copiii s-ar îneca. Lumea îi ispiteşte cu „dulceaţa“ păcate lor ei, contaminându-i apoi cu ele.
    Nu e bine ca părinţii să-şi idolatrizeze copiii. Orice depăşire a măsurii în dragostea arătată copiilor va trezi în ei orgoliul, iubirea de sine, şi îi va însingura. Când nu se păstrează un anumit echilibru în relaţia părinţi-copii, şi părinţii muncesc ca nişte robi pentru a satisface toate dorinţele răsfăţate ale copiilor, aceasta nu numai că va denatura relaţia afectivă dintre ei, transformând-o din dragoste binecuvântată de Dumnezeu în patimă, ci îi va şi transforma pe copii în robi ai acestei lumi materiale, căreia consumismul i-a de venit emblemă.
    Urmările unei prea mari îngăduinţe faţă de greşelile copiilor, sub pretextul că sunt necopţi la minte, vor putea fi greu de contracarat în timp. Este greşit să se considere obrăznicia şi neascultarea forme de manifestare a personalităţii. Pentru că dintr-un copil obraznic foarte greu va ieşi un om cuviincios.
    Părinţii ideali sunt părinţii care ştiu să pătrundă în lumea copiilor lor, înţelegându-le năzuinţele, frământările, bucuriile, aspiraţiile şi ajutându-i să deosebească binele de rău, dându-le toate lămuririle necesare.
    Este nevoie de foarte mult discernământ pentru a înţelege universul în care trăiesc copiii de azi: gălăgie, agitaţie, muzică, petreceri. E uşor să contestăm tot. Să spunem un „Nu“ hotărât fiecărei pagini din sufletul lor. Dar aşa îi pierdem. Nu cu sabie, ci cu mângâiere să ne apropiem de ei. Cu gingăşie să le modelăm sufletele. Şi cu multă dragoste.  
    Vorbindu-le pe limba lor, ei vor înţelege cuvintele noastre. Şi ne vor răspunde. Şi dacă ne-au înţeles cuvintele, ne vor răspunde aşa cum trebuie.   

Extras din: DANION VASILE / Cum să ne creştem copiii / Canon de rugăciune pentru copilul bolnav     
Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului             
Editura Sofia Bucureşti, 2002
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0