17 Iulie 19

Cum nu trebuie citiţi Sfinţii Părinţi

  • 17 Iunie 19
  • Invatatura de Credinta
  • 0
    S-au spus destule în legătură cu seriozitatea şi sobrietatea cu care trebuie să abordăm studiul Sfintilor Părinti. Dar tocmai superficialitatea omului secolului XX, care nu ia în serios nici cele mai nobile subiecte, datorită obiceiului său de “a se juca cu ideile” – obicei practicat de cărturarii universitătilor – ne determină să ne apropiem cu minutiozitate de obişnuitele greşeli săvârşite de aşa-zişii creştini ortodocşi [creştini doar cu numele - n. tr.] care cercetează învătătura Sfintilor Părinti. Va fi nevoie aici să cităm nume şi publicatii pentru a cunoaşte exact cursele în care multi au căzut deja. Această cercetare ne va permite să vedem mult mai clar cum nu trebuie să-i abordăm pe Sfintii Părinti.    
a) Prima cursă: diletantismul 
    Groapa aceasta în care cad cei mai superficiali dintre cei interesati de teologia sau spiritualitatea ortodoxă se găseşte în special în adunările “ecumenice” şi în tot soiul de conferinte, “refugii” şi alte asemenea. Întâlniri ca acestea sunt specifice Frătiei englezeşti a Sfintilor Alban şi Serghie, aşa cum reiese din periodicul lor, Sobornost. Spre pildă, putem citi textul unui discurs al unui presupus cleric despre Părintii Deşertului: “Părintii Deşertului pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi pentru noi toti un loc minunat pentru o întâlnire ecumenică”. Cum se poate ca vorbitorul să fie atât de naiv încât să nu ştie că Părintele pe care el doreşte să-l studieze va fi, ca şi ceilalti Părinti, îngrozit să afle că cuvintele lui sunt folosite pentru a învăta arta rugăciunii pentru heterodocşi? La asemenea întâlniri “ecumenice” una dintre regulile de politete despre care heterodocşii nu au cunoştintă este că prima conditie pentru studierea Părintilor este aceea de a avea aceeaşi credintă ca şi Părintii Ortodoxiei. Fără această conditie prealabilă, toată învătătura despre rugăciune şi dogme rămâne doar o amăgire, un mijloc pentru o altă scufundare a ascultătorului heterodox în propriile-i erori. Acest lucru nu este corect fată de ascultător; nu este nici o dovadă de seriozitate din partea vorbitorului; este exact modul cum nu trebuie să începem studiul sau să-i învătăm pe altii despre Sfintii Părinti.  
    În acelaşi periodic mai putem citi despre un “pelerinaj în Marea Britanie” unde un grup de protestanti au participat la slujbele diferitelor secte iar apoi la o Liturghie ortodoxă, în care “Părintele a tinut un cuvânt foarte clar şi edificator despre tema Euharistiei” (Sobornost, Vară, 1969, p. 680). Fără îndoială că, în cuvântul său, Părintele i-a citat şi pe Sfintii Părinti – dar nici în acest fel nu a reuşit să-i facă pe ascultători să înteleagă ceva, ci doar i-a aruncat într-o şi mai mare confuzie dându-le de înteles că Ortodoxia este doar una dintre sectele pe care ei le vizitau şi că învătătura ortodoxă despre Euharistie îi poate face să înteleagă mai bine slujbele lor anglicane sau luterane. Într-o relatare despre un “refugiu ecumenist” din acelaşi număr   (p. 684), găsim o urmare a predicii despre “teologia ortodoxă” tinută în conditii asemănătoare. După ce au participat la o Liturghie Ortodoxă, refugiatii au luat parte la un “serviciu Comunitar Baptist”, care a fost ca o respiratie de aer proaspăt. Deosebit de înviorătoare a fost mica predică pe tema bucuriei Învierii. „Cei dintre noi care cunosc Biserica Ortodoxă au descoperit faptul că şi în cadrul unui serviciu Baptist a fost exprimat acelaşi adevăr”. Acei ortodocşi care încurajează un astfel de diletantism indiferent au uitat fără îndoială avertismentul scripturistic: Nu aruncati mărgăritarele voastre înaintea porcilor (cf. Mt. 7,6) .   
    În ultima vreme, aceeaşi Frătie şi-a dezvoltat diletantismul, adoptând ultima modă culturală, anume aceea de a include lecturi despre Sufism şi despre alte traditii religioase necreştine, care probabil că îmbogătesc “spiritualitatea” ascultătorilor într-o măsură mai mare decât a făcut-o până acum pentru ei Ortodoxia.   
    Aceeaşi atitudine coruptă poate fi văzută la un nivel şi mai complex în “declaratiile de acord” care se publică din când în când în urma “consultărilor dintre teologi”, fie între Ortodocşi şi Romano-catolici, Ortodocşi şi Anglicani, sau alte combinatii. Aceste “declaratii de acord” pe teme precum “Euharistia” sau “natura Bisericii” sunt, din nou, un exercitiu de politete “ecumenică” care nici măcar nu fac vreo aluzie la ideea de heterodoxie (numai dacă nu cumva “teologii ortodocşi” prezenti nu ştiu ce vrea să spună acest cuvânt) încât, indiferent de definitia dată unor asemenea realităti la care se ajunge prin “acord”, heterodocşii vor rămâne aceeaşi “creştini” fără experienta vietii în Biserica lui Hristos, fiind lipsiti deci de realitatea din ea. Asemenea “teologi” nu se dau înapoi nici de la a căuta vreun “acord” chiar asupra spiritualitătii însăşi, dacă există cumva vreuna, dar imposibilitatea unui asemenea acord se arată foarte evidentă… Cei ce pot crede, cum declară “Mesajul” oficial al “Simpozionului ortodocşilor şi cistercienilor” (Oxford, 1973), că monahii romano-catolici, ortodocşi şi anglicani simt o “unitate adâncă între ei, ca membrii ai unor comunităti monastice cu diferite traditii bisericeşti”, în mod sigur se gândesc conform cu stricăcioasa întelepciune a acestei lumi şi a modelor sale “ecumenice”, şi nu în acord cu traditia monahal-duhovnicească care insistă pe curătia credintei. Scopul lumesc şi tonul unor asemenea “dialoguri” este prezentat foarte clar într-un raport al aceluiaşi Simpozion, care indică faptul că acest “dialog” are de gând să se lărgească, pentru a include astfel şi monahismul necreştin, fapt care va permite “monahismului nostru de toate zilele să se identifice, într-un fel, realmente cu monahismul budist şi hinduist”. Oricât de sofisticati s-ar putea considera participantii la Simpozion, diletantismul lor este cu sigurantă superior celui afişat de laicii protestanti care se înfioară în egală măsură atât de serviciul comunitătii baptiste, cât şi de Liturghia ortodoxă.   
    Şi iarăşi, într-un periodic “ortodox”, găsim o relatare despre un “Institut Ecumenic pentru Spiritualitate” (Catolico-Protestanto-Ortodox) expusă la St. Vladimir’s Seminary din New York, unde a avut loc o conferintă tinută de iluminatul profesor ortodox Nicolai Arseniev, teolog cu vederi largi, asupra spiritualitătii creştine din Răsărit şi din Apus. Un preot ortodox a notat câteva impresii: “Una dintre cele mai izbitoare asertiuni a fost aceea conform căreia există deja o unitate creştină în sfintii tuturor traditiilor creştine. Ar fi interesant să încercăm să determinăm implicatiile acestui lucru pentru o tratare a diviziunilor doctrinale şi institutionale care, în mod clar, continuă să existe”44. Devierile doctrinale ale ecumeniştilor “ortodocşi” sunt destul de grave, dar, când se trece la spiritualitate, se pare că nu mai se tine cont de nici o limită, manifestându-se o indiferentă fată de orice se spune sau se crede – un semn care arată cât de depărtată şi vagă a devenit traditia şi experienta adevăratei spiritualităti ortodoxe pentru “teologii ortodocşi” de astăzi. S-ar putea face foarte bine un studiu serios de “spiritualitate comparată”, dar acesta nu va duce niciodată la o “declaratie de acord”. Să dăm doar un singur exemplu: primul exemplu de “spiritualitate Apuseană”, citat de Dr. Arseniev şi de aproape toti ceilalti, este Francisc din Assisi care, conform spiritualitătii ortodoxe, este un exemplu clasic de monah care a căzut în rătăcire duhovnicească şi în înşelare, fiind venerat ca sfânt numai pentru motivul că Apusul căzuse deja în apostazie pierzând criteriile ortodoxe ale vietii duhovniceşti. În studiul nostru despre traditia duhovnicească ortodoxă45 va fi necesar să explicăm prin (intermediul contrastului) unde au rătăcit Francisc şi sfintii din Apus de mai târziu; deocamdată, este suficient să arătăm că atitudinea de pe care se produc asemenea “institute ecumenice” şi “declaratii de acord” este de fapt aceeaşi cu cea a diletantismului frivol, pe care l-am examinat mai sus, la un nivel mai popular.  
    Cea dintâi cauză pentru această atitudine spirituală patologică nu este probabil atât de mult aceeaşi cu atitudinea intelectualistă a relativismului teologic răspândit în cercurile “ecumenice”, cât este una mai gravă, ceva ce cuprinde întreaga personalitate şi modul de viată a celor mai multi “creştini” de azi. Se mai poate vedea o licărire a acestei atitudini în comentariul unui student ortodox de la “Institutul Ecumenic”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor [C.M.B], Elvetia. Vorbind despre valoarea “conflictului personal cu multimea de perspective pe care nu le-am experimentat niciodată”, el notează că “cele mai interesante discutii (ce aveau ca temă “Evanghelismul”) nu au avut loc în timpul sesiunii plenare, ci mai degrabă atunci când stăteau în fata şemineului la un pahar de vin”46. Aceste remarci necugetate scot în evidentă mai mult decât “delăsarea” vietii contemporane; indică o întreagă atitudine modernă fată de Biserică, de teologia şi practica sa. Dar aceasta ne aduce în fată a doua cursă fundamentală pe care trebuie să o evităm în studiul Sfintilor Părinti.   

b) a doua cursă: „teologia la o tigară”   
    Nu numai întâlnirile ecumenice sunt frivole şi superficiale, acelaşi ton se poate observa şi la congresele şi “refugiile” “ortodoxe” precum şi la întâlnirile “teologilor ortodocşi”. Învătătura Sfintilor Părinti nu este întotdeauna prezentată în discutiile care au loc astfel de întâlniri; întelegerea duhului acestor întâlniri ne va pregăti să întelegem cadrul pe care creştinii ortodocşi, aparent serioşi, îl aduc cu ei atunci când încep studiul spiritualitătii şi al teologiei.  Una dintre cele mai mari organizatii “ortodoxe” din Statele Unite este “Confederatia Asociatiilor Ortodoxe Ruse” [ F.R.O.C.], alcătuită în principal din membrii fostei Mitropolii ruso-ortodoxe, şi care tine un congres anual, ale cărui activităti sunt destul de tipice “Ortodoxiei” din America. Numărul din Octombrie 1973 al publicatiei Jurnalul Ortodox Rusesc a fost rezervat congresului din 1973, la care congres Episcopul Dimitrie al Hartford-ului a spus delegatiilor: “Ceea ce văd aici, şi spun asta cu cea mai mare sinceritate, e faptul că F.R.O.C. este potential cea mai mare fortă spirituală din toată Ortodoxia americană” (p. 18). Este adevărat că la congres au participat şi un oarecare număr de clerici, între care de obicei se afla şi Mitropolitul Irineu, că existau slujbe religioase zilnice şi că întotdeauna se tinea câte un seminar despre o temă religioasă dată. E semnificativ faptul că, în timpul seminarului din acest an (intitulat în spiritul “ortodox american”: “Cum adică, iar Post”), s-au pus întrebări despre respectarea după-amiezii de sâmbătă ca perioadă de pregătire pentru duminică. Conflictele au apărut din pricina faptului că stilul de viată american transformase seara de sâmbătă într-o “seară socială” a săptămânii. Un preot prezent la congres a dat un răspuns ortodox la această problemă: “Sâmbătă seara se cuvine să participăm la Vecernie, să ne spovedim, şi să încercăm să avem o seară liniştită” (p. 28). Dar pentru cei ce au pus la cale congresul, nu părea să existe nici un “conflict”: ei ofereau (ca la fiecare congres) o seară de dans în cel mai deplin “stil american”, iar pentru celelalte seri, se pregăteau distractii de acelaşi fel, incluzând “petreceri tinereşti” acompaniate de o “trupă de Rock and Roll” şi o replică a unui cazinou “cu decoruri asemănătoare celor din Las Vegas”, oamenii fiind initiati de asemenea şi în arta culturală a „dansului din stomac”(p. 24). Fotografiile care însotesc aceste articole înfătişează câteva din aceste frivolităti care ne asigură pe deplin că “ortodocşii” americani nu sunt deloc mai prejos decât compatriotii lor în căutarea neruşinată a distractiilor prosteşti – presărate cu fotografii solemne luate în timpul Dumnezeieştii Liturghii. Această amestecătură dintre sacru şi frivol este considerată “normală” în “Ortodoxia americană” de astăzi; această organizatie este (hai să repetăm cuvintele episcopului), potential, cea mai mare fortă spirituală din toată Ortodoxia americană. Dar cu ce pregătire duhovnicească se poate prezenta cineva la Dumnezeiasca Liturghie când şi-a irosit seara anterioară, dar şi timpul săptămânii, petrecând în duhul acestei lumi, cheltuindu-şi ore întregi în distractii uşoare? Un observator atent nu poate da decât o singură replică: O asemenea persoană aduce cu el duhul lumesc, pe care el îl respiră ca pe aer; din această pricină, pentru el, Ortodoxia însăşi intră în superficialul “stil de viată” american. Dacă o astfel de persoană ar începe să-i citească pe Sfintii Părintii, care vorbesc despre un stil de viată complet diferit, el îi va găsi fie total irelevanti pentru stilul său de viată, fie i se va cere să le răstălmăcească învătătura pentru a o face aplicabilă propriului său stil de viată.  
    Hai acum să ne aplecăm asupra unei întâlniri “ortodoxe” mai serioase, unde Sfintii Părinti sunt pomeniti cu prisosintă: Conferintele anuale ale “Comisiei Universitare Ortodoxe”. Numărul din toamna lui 1975 al revistei Grija publică o serie de fotografii ale Conferintei din 1975, al cărei scop era în întregime “duhovnicesc”: acelaşi duh “superficial”, cu fetite în pantaloni scurti (care fac de ruşine chiar Congresul F.R.O.C.!), şi cu un preot oferind “discursul principal” cu mâna în buzunar… şi într-o atmosferă în care creştinii ortodocşi discută pe teme precum “Sfântul Duh în Biserica Ortodoxă”. Acelaşi număr din Grija ne dă o impresie asupra a ceea ce se petrece în mintile unor asemenea oameni din afară şi “superficiali”. O deşteaptă nou-convertită editează o nouă coloană dedicată “emancipării” femeilor (având un titlu atât de intentionat vulgar, încât nu este nevoie să-l repetăm aici): “Când m-am convertit la Ortodoxie, devenisem conştientă pe dată de cele mai multe din problemele pe care le voi întâmpina în Biserică. Ştiam de scandalosul moralism care dezbină Biserica, de certurile şi factiunile care se întind ca o ciumă prin parohii şi despre ignoranta religioasă…”. Această autoare de editoriale continuă apoi să pledeze în favoarea unei “reforme” a traditionalei perioade de patruzeci de zile premergătoare “îmbisericirii” femeii care a născut, precum şi una a celorlalte obiceiuri specifice “lumii vechi” pe care această “iluminată” americancă modernă le găseşte “nepotrivite”. Probabil că ea nu a întâlnit niciodată un cleric ortodox autentic sau vreun laic care ar putea să-i explice întelesurile acestor lucruri, sau să o introducă în atmosfera modului de viată autentic ortodox; poate că dacă ar fi avut de-a face cu unul, nu ar fi vrut nici măcar să-l înteleagă, nici să priceapă faptul că cele mai grave dintre “problemele” convertitilor de astăzi nu le aflăm de loc într-un uşor-de-criticat mediu ortodox, ci mai degrabă în însăşi mintea şi atitudinea convertitilor. Modul de viată reflectat în Grija nu este modul de viată ortodox, iar tonul pe care ea îl propune face ca orice abordare a modului de viată ortodox să fie aproape imposibil. Astfel de periodice şi conferinte îi reflectă pe tinerii ego-centrişti, uşuratici şi răsfătati de astăzi, care, atunci când se apropie de vreo religie, speră să găsească o “spiritualitate a confortului”, ceva care să rationeze deodată cu mintile lor imature, năucite de “educatia modernă”. Unii tineri (şi chiar multi clerici mai bătrâni de astăzi) fiind ei însuşi expuşi atmosferei seculare în care tinerii se dezvoltă - catadicsesc câteodată să-i măgulească pe alti tineri invocând criticile gratuite pe care aceştia le adresează bătrânilor lor şi “ghetto-urile” acestora, oferind chiar neputincioase prelegeri academice pe teme care îi depăşesc. La ce bun să le vorbeşti unor asemenea tineri despre “Îndumnezeire” şi “Calea Sfintilor” (Grija, Toamnă, 1974) – notiuni care, fără îndoială, sunt din punct de vedere intelectual, comprehensibile studentilor de astăzi, dar pentru care ei sunt complet nepregătiti atât emotional cât şi spiritual, necunoscând nici ABC-urile a ceea ce înseamnă să lupti într-o viată ortodoxă şi să te desparti de propriul trecut şi de propria educatie? Fără o asemenea pregătire şi exersare în ABC-urile vietii duhovniceşti, şi o conştiintă a diferentei dintre deşertăciunea lumească şi modul de viată ortodox, asemenea prelegeri nu pot aduce nici un rod duhovnicesc.  
    Întelegând acest cadru din care apar tinerii creştini ortodocşi din America zilelor noastre (şi de pe tot întinsul lumii libere), nu vom rămâne surprinşi să observăm lipsa de seriozitate a celor mai multe lucrări – prelegeri, articole, cărti – de teologie şi spiritualitate ortodoxă contemporană: şi chiar mesajul celor mai buni predicatori şi scriitori din “curentele de opinie”, la modă în diocezele ortodoxe de astăzi, par ciudat de neputincioase, fără fortă duhovnicească. La un nivel mai popular, la fel, viata parohiei obişnuite de astăzi dă impresia unei inertii spirituale foarte asemănătoare cu cea a “teologilor ortodocşi” de astăzi. De ce toate acestea? Cum este cu putintă aşa ceva?  
    Lipsa de vlagă a Ortodoxiei, aşa cum se exprimă şi se trăieşte ea în general, este fără îndoială produsul ipocriziei şi lipsei de seriozitate din viata contemporană. Ortodoxia de astăzi, cu preotii, teologii şi credincioşii ei, a devenit lumească. Tineri care vin din case confortabile, care acceptă sau caută (în calcul intrând atât “ortodocşii nativi” cât şi “convertitii”) o religie care nu este prea departe de viata de automultumire pe care au cunoscut-o, profesorii şi conferentiarii al căror mediu este atmosfera lumii academice unde, în mod public, nimic nu este primit cu seriozitate, ca pe o chestiune de viată şi de moarte, tocmai atmosfera lumii academice, plină de lumesc autosatisfăcut, în care îşi au locul aproape toate “conferintele”, “institutele” şi “refugiile” – toti aceşti factori se asociază pentru a produce o atmosferă sufocantă, artificială în care, indiferent de ce s-ar putea spune despre înaltele adevăruri sau experiente ortodoxe, tocmai prin contextul în care este spus, prin virtutea orientării lor lumeşti, atât din parte vorbitorului cât şi din partea ascultătorului, nu poate lovi adâncurile sufletului, şi nu poate produce o angajare profundă care ar fi normală pentru creştinii ortodocşi. În contrast cu această atmosferă sufocantă, educatia ortodoxă firească, transmiterea firească a Ortodoxiei înseşi, are loc în ceea ce se numeşte de obicei mediul ortodox: mănăstirea, unde nu numai începătorii, ci şi mirenii evlavioşi ajung să se instruiască la fel de mult, în atmosfera acelui loc sfânt, ca şi în cadrul unei convorbiri cu un cuvios bătrân; parohia obişnuită: dacă preotul acesteia are o mentalitate “învechită”, arzând în focul Ortodoxiei şi dorind cu înfocare mântuirea turmei sale, aceasta nu va mai avea nici o scuză pentru păcatele şi obiceiurile ei lumeşti, căci atitudinea lui va fi totdeauna una de îndemn către o viată duhovnicească mai înaltă; chiar şi şcoala de teologie, dacă se înscrie într-o traditie veche, nefiind modelată după universitătile seculare din Vest, poate fi o ocazie pentru a stabili legături vii cu adevărati cărturari, care trăiesc efectiv credinta şi evlavia. Dar toate acestea – ceea ce se obişnuia să se numească mediu ortodox firesc – sunt desconsiderate de către creştinii ortodocşi care s-au conformat mediului artificial al lumii moderne, şi nu mai fac parte din experienta noii generatii. În emigratia rusă, “teologii” noii şcoli, care erau nerăbdători să se conformeze modei intelectuale de atunci, să citeze din cea mai recentă literatură protestantă şi romano-catolică, să adopte “superficialul” lumii contemporane şi în special cel al lumii academice – au fost pe bună dreptate numiti “teologi la o tigară”. Cu aceeaşi îndreptătire i-am putea numi “teologi la un pahar de vin”, sau sustinătorii “teologiei cu stomacul plin” sau a “spiritualitătii confortabile”. Mesajul lor nu are nici o putere, pentru că ei sunt în întregime din lumea aceasta, adresându-se oamenilor lumeşti, într-o atmosferă lumească – din tot acest mesaj nu va rezulta nici o virtute ortodoxă, ci numai vorbărie prostească şi fraze pompoase şi goale.  
    Un studiu pertinent, dar la un nivel popular, al acestui spirit poate fi văzut într-un scurt articol scris de un însemnat laic din Arhidioceza grecească din America şi publicat în ziarul oficial al acestei dioceze. Vizibil influentat de “renaşterea patristică” care acum câtiva ani a atins şi Arhidioceza grecească şi seminarul ei, acest grec scrie: “Sintagma «a fi liniştit» este una de care avem mare nevoie astăzi. Este de fapt o parte importantă a traditiei ortodoxe, dar lumea vitezei în care trăim pare că voieşte să o excludă din programul nostru”. A găsi această linişte, îndeamnă el, înseamnă “a pune un început, chiar din propriile case… Înainte de a te aşeza la masă, în loc de o rugăciune mecanică, de ce nu-ti rezervi un minut de rugăciune tăcută, iar apoi să rosteşti Tatăl nostru împreună cu ceilalti? Am putea face această experientă şi în parohiile noastre, în timpul slujbelor. Nimic nu trebuie adăugat sau retras. La sfârşitul slujbei să renuntăm la orice rugăciune cu sunete, la orice cântare, psalmodiere sau mişcare şi să stăm numai în tăcere, fiecare cu noi înşine, rugându-ne pentru prezenta lui Dumnezeu în vietile noastre. Tăcerea şi disciplina trupului sunt o parte însemnată din traditia noastră ortodoxă. În secolele trecute aceasta a fost numită în Biserica Răsăritului «mişcarea isihastă»… A fi tăcut. Acesta e un început către o înnoire lăuntrică de care toti avem nevoie şi pe care trebuie să o căutăm” (Observatorul Ortodox, Sept. 17, 1975, p. 7).    Este evident că autorul este bine-intentionat, dar, la fel ca şi bisericile ortodoxe, el a căzut într-o cursă a gândirii lumeşti care îl pune în imposibilitatea de a vedea lucrurile la modul ortodox firesc. E de prisos să mai spunem că, dacă cineva  s-ar apuca să-i citească pe Sfintii Părinti suferind o “renaştere Patristică” numai pentru a potrivi din când în când într-un program, un moment de tăcere exterioară (care evident este plină în interior de atmosfera întregii sale vieti din afară!) pe care apoi să-l umfli cu slăvitul nume al isihasmului – atunci e mai bine să nu-i mai citeşti deloc pe Sfintii Părinti, deoarece această lectură ne va face să devenim ipocriti şi înşelători, nefiind mai capabili decât organizatiile de tineret ortodox să separăm sacrul de frivol. Pentru a-i aborda pe Sfintii Părinti trebuie să ne nevoim să ieşim din această atmosferă lumească, şi aceasta după ce mai înainte ne-am dat seama de ceea ce este ea în sine. O persoană care stă acasă, în atmosfera “refugiilor…, conferintelor” şi “institutelor” ortodoxe de astăzi, nu poate considera că propria casă se află neapărat în atmosfera adevăratei spiritualităti ortodoxe, care are un “ton” total diferit de ceea ce se prezintă în aceste expresii tipice de “religiozitate” lumească. Trebuie să recunoaştem cinstit un adevăr dureros dar necesar: o persoană care-i citeşte cu seriozitate pe Sfintii Părinti şi care se luptă după puterile sale (chiar dacă la un nivel rudimentar) să ducă o viată ortodoxă duhovnicească – trebuie să se situeze în afara mersului lumii, trebuie să fie străină de atmosfera îndoielnică a mişcărilor şi discutiilor “religioase” contemporane, trebuie în mod conştient să se nevoiască să ducă o viată diferită de cea reflectată în aproape toate cărtile şi periodicele “ortodoxe” de astăzi. Fără îndoială că toate acestea sunt mai uşor de spus decât de făcut; dar există anumite ajutoare de diverse tipuri, care ne pot ajuta în nevointa noastră. Către acestea ne vom întoarce după o scurtă examinare a unei alte curse pe care trebuie să o evităm în studierea scrierilor Sfintilor Părinti.

c) a treia cursă: „râvna neconformă cunoaşterii” (Rom. 10, 2)  
    Dat fiind caracterul searbăd şi lipsa de vlagă a “Ortodoxiei” lumeşti de astăzi, nu e de mirare ca unii, chiar din mijlocul organizatiilor “ortodoxe” lumeşti, să se aprindă putin din focul adevăratei Ortodoxii care se află în slujbele dumnezeieşti şi în scrierile patristice; având acest standard şi folosindu-l împotriva celor ce sunt satisfăcuti de religia seculară, ei devin râvnitori ai vietii şi credintei ortodoxe. În sine, această râvnă e demnă de toată lauda; dar când vorbim de practica zilnică, nu e uşor să scapi de capcanele lumescului, şi foarte adesea, asemenea zeloti nu numai că vădesc o multime de semne ale lumescului de care doresc să scape, dar sunt duşi cu totul în afara tărâmului traditiei ortodoxe, în ceva ce seamănă mai degrabă a sectarism febril.   
    De astfel, cel mai izbitor exemplu de “râvnă neconformă cunoaşterii” este acela al mişcării “harismatice” contemporane. E de prisos să mai descriem această mişcare.47 Fiecare număr al Revistei harismaticului ortodox, Logosul, limpezeşte şi mai mult lucrurile, scriind că aceia dintre creştinii ortodocşi care au fost atraşi în această mişcare nu au un trecut temeinic în experierea Creştinismului patristic, iar apologiile lor au un limbaj şi un mod de exprimare aproape în întregime protestant. Cum era şi de aşteptat, când a fost vorba de dobândirea Duhului Sfânt, Logosul a citat din scrierile Sfintilor Simeon Noul Teolog şi Serafim de Sarov; dar contrastul dintre aceste învătături autentic ortodoxe despre Duhul Sfânt şi experientele descrise în aceeaşi revistă este aşa de izbitor, încât este evident că aici sunt implicate două realităti complet diferite: Sfântul Duh, Care vine spre cei care luptă în adevărata viată ortodoxă, dar nu (ca în vremurile de acum) într-un mod spectaculos; şi celălalt, duhul ecumenisto-religios al acestor vremuri, care pune stăpânire exact pe aceia care au renuntat la (sau nu au cunoscut niciodată) “singurul” mod de viată ortodox, “deschizându-se” către o nouă revelatie accesibilă tuturor, indiferent din ce sectă ar face parte. Cel care-i studiază cu atentie pe Sfintii Părinti şi aplică învătătura lor la propria viată va fi în stare să observe semnele care trădează această amăgire spirituală, recunoscând în ele practicile total neortodoxe şi tonul care le caracterizează.   
    Mai există o formă destul de nespectaculoasă de “râvnă neconformă cunoaşterii”, care se constituie ca un pericol mai mult pentru creştinul ortodox obişnuit, deoarece aceasta îl poate devia de la viata duhovnicească personală fără să fie descoperită nici măcar de semnele mai evidente ale amăgirii spirituale. Este un pericol mai mult pentru cei nou-convertiti, pentru începătorii din mănăstiri şi, pe scurt, pentru toti oamenii a căror râvnă este copilărească, necercată aproape deloc de experientă şi netemperati de dreaptă socoteală.  
    Acest tip de râvnă este produsul asocierii a două atitudini de bază. Prima, există un idealism exacerbat inspirat mai ales de relatările despre viata în deşert, nevointele ascetice aspre, stările duhovniceşti înalte. Acest idealism nu este rău în sine, fiind caracteristic autenticei râvne pentru o viată duhovnicească; dar, pentru a fi rodnic, trebuie temperat de experienta efectivă a dificultătilor luptei duhovniceşti şi de smerenia ce se naşte din această luptă, dacă această este autentică. Fără această temperare, contactul cu viata duhovnicească se va pierde, fiind făcut fără nici un rod, urmând – pentru a cita din nou cuvintele Sfântului Ignatie – “un vis imposibil al unei vieti perfecte închipuită foarte viu şi ispititor în imaginatia sa”. Pentru a face rodnic acest idealism trebuie să ştim cum să întelegem sfatul Episcopului Ignatie: “Nu vă încredeti în cugetele, părerile, visele, înclinatiile sau impulsurile voastre, chiar dacă acestea vă oferă sau vă pun în fată într-o formă atrăgătoare cea mai sfântă viată monahală” (The Arena, cap.10).  
    A doua, asociată acestui idealism cu deosebire în epoca noastră rationalistă, se înfătişează ca o atitudine extrem de critică fată de tot ce nu se ridică la imposibilul şi înaltul standard al începătorului. Aceasta este principala cauză a amăgirii care adesea îi loveşte pe convertiti şi începători, după ce le dispare entuziasmul fată de Ortodoxie şi de viata monahală. Această amăgire e cu sigurantă un semn că apropierea lor de viata duhovnicească şi abordarea Sfintilor Părinti a fost una unilaterală, cu accent exagerat pe cunoaşterea abstractă care umple de mândrie, neaccentuând sau nefiind conştienti de importanta inimii zdrobite care trebuie să însotească lupta duhovnicească. Acesta este şi cazul acelor începători care descoperă faptul că rânduiala postului din mănăstire pe care ei au ales-o nu se potriveşte cu ceea ce au citit despre Părintii deşertului, sau că Tipicul sau slujbele dumnezeieşti nu se tin ca la carte, sau că părintele lor duhovnic are neputinte omeneşti, ca oricare altul, şi, prin urmare, nu este un “Bătrân-Purtător-de-Dumnezeu”; dar un astfel de începător va fi şi primul care în scurt timp va cădea, fie tinând rânduiala postului, fie vreun Tipic nepotrivit pentru zilele noastre pline de neputinte duhovniceşti, drept pentru care îi va fi foarte greu să-i acorde încredere părintelui său duhovnicesc, fără de care nu poate fi deloc călăuzit duhovniceşte. Oamenii care locuiesc în lume pot găsi foarte uşor paralele la această situatie monahală în nou-convertitii din parohiile ortodoxe de astăzi.   
    Învătătura patristică despre zdrobirea inimii este pentru zilele noastre una dintre cele mai importante învătături, acum când “cunoaşterea ratională” este aşa de mult accentuată, spre paguba dezvoltării normale a vietii duhovniceşti. Acest aspect va fi tratat în capitole speciale din această Patrologie. Lipsa acestei experiente de bază este cea care, mai mult decât orice altceva, este responsabilă pentru diletantismul, trivialitatea şi lipsa de seriozitate în studiul de astăzi al Sfintilor Părinti; fără ea, nimeni nu va putea să aplice învătăturile Sfintilor Părinti în viata personală. Se poate ca cineva să atingă în studiul Sfintilor Părinti cel mai mare nivel de întelegere intelectuală, să aibă “la degetul mic” citate din Sfintii Părinti pentru orice temă posibilă, se poate să aibă “experiente duhovniceşti” care par să fie ca acelea descrise în cărtile Patristice, poate cunoaşte perfect chiar toate cursele în care poate cădea pe parcursul urcuşului duhovnicesc – dar, cu toate acestea, dacă nu are inima smerită se aseamănă smochinului neroditor, devenind un plictisitor “ştie-tot”, care întotdeauna are “dreptate”, sau un sustinător al experientelor “harismatice” de astăzi, care nu ştie şi nici nu poate să exprime adevăratul duh al Sfintilor Părinti.   
    Tot ce s-a spus mai sus nu este sub nici o formă un catalog complet al modurilor prin care nu trebuie să-i citim sau să-i abordăm pe Sfintii Părinti. Reprezintă numai o serie de aluzii la multimea de moduri nesocotite de abordare a Sfintilor Părinti, moduri din pricina cărora e posibil să nu tragi nici un folos sau chiar să fii vătămat din cauza citirii lor. Este o încercare de avertizare a creştinului ortodox asupra faptului că studiul Sfintilor Părinti este o chestiune serioasă, care nu trebuie întreprinsă cu prea multă uşurintă, conform cu vreo modă culturală a vremurilor noastre. Dar acest avertisment nu trebuie să înfricoşeze pe adevăratul creştin ortodox. Într-adevăr, citirea Sfintilor Părinti este un demers indispensabil pentru cel ce tine la mântuirea sa şi doreşte să lucreze la împlinirea ei cu frică şi cu cutremur; dar unul ca acesta trebuie să se apropie de această citire într-un mod practic, astfel încât să se folosească din plin de ea. - Traducere: Ştefan Francisco Voronca

Extras din: PĂRINTELE SERAFIM ROSE - MAI APROAPE DE DUMNEZEU - Editura Bunavestire - Editura Biserica Ortodoxă
© God’s Revelation to the Human Heart – St. Herman of Alaska Botherhood, 1987 © Letters to His Godparents – Nikodemos Orthodox Publication Society, 2001 © Editura Bunavestire pentru prezenta editie
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe