20 Septembrie 17

Cum ne raportăm la viciile părinţilor noştri? Cum putem cuminţi un om grav vicios?

10 August 17
Autor: Vizitator
Vizualizari: 836
Comentari: 0
Versiune printabilă
    Am văzut eu într-un film, într-un serial american, în care unul se plângea de copii. Cică: Băi, stai liniştit! Copiii noştri sunt suma maximă a prostiilor noastre şi minimă a lucrurilor bune! Ce combatem noi, de fapt, în viciul unui părinte de-al nostru, dacă nu propria noastră frică să n-o luăm pe aceeaşi pantă?! Noi ne revoltăm pe părinţii noştri vicioşi, ca nu cumva noi înşine să ajungem în aceeaşi direcţie. Chiar dacă nu recunoaştem, mecanismul psihologic ăsta este! Părinţii nu sunt de judecat. Părinţii sunt de iubit! Când judeci, n-ai soluţii. Când iubeşti, singura soluţie e iubirea. Că pute urât, că miroase a alcool, că poate mirosi a urină – că, în general, păcatele put! –, acesta e un punct de vedere! Cum poate vindeca, de exemplu, o fată curvia tatălui său? Incredibil, că n-are cum! Dar se poate ruga ca tatăl său, la un moment dat, să aibă un sprijin într-atât, încât să iasă din curvie. Chiar dacă sprijinul respectiv nu e maică-sa. Cineva să-l pună cu botul pe labe la viciul acesta. Pare o absurditate, dar ce vă spun este că nu ne rămân decât răbdarea, rugăciunea şi recuperarea omului aflat în situaţie de rezistenţă împotriva Duhului Sfânt. Pentru că omul vicios e un om cu rezistenţă la păcat. Cu rezistenţă împotriva Duhului Sfânt.
 

    Eu îi văd pe alcoolicii mei, mi se rupe inima când îi văd. Nişte oameni fabuloşi! Am avut profesori universitari, jurnalişti, piloţi, doamne care au ţinut în mână hoteluri, nişte oameni excepţionali! Ce fisură au avut aceştia în sufletul lor, de s-a strecurat în ei alcoolismul?! Nu mi-a venit să cred! Bine, eu nu particip foarte des la şedinţe de grup, că reverenda mea cenzurează un pic şi este un factor disturbator. Mă duc aşa, mai triumfalist, cum era câinele ăsta, Max, cu o turelă acolo, să mă salute poporul român, că oricum mor de floră intestinală. Dar nu vă grăbiţi să judecaţi! Lucrurile se schimbă în viaţa omului în funcţie de microni, de secundă, de… nici n-am curaj să vă zic! Un fir de păr este distanţa între viciu şi virtute. Un fir de păr!
    Ce este important este să vă pocăiţi cu ei, să vă rugaţi cu ei, să vă asumaţi cu ei şi să le spuneţi tot timpul că au unde se întoarce. Să le oferiţi un punct de întoarcere. Mi-a spus mie odată unul: „Eu plec din Biserică!” „Pleacă, tată! Că aici, între uşile împărăteşti, te aştept douăzeci de ani! Când vii, eu tot aici sunt… Și dacă nu-s eu, e Șeful, Ăsta din stânga. Iisus”. El are răbdare. Nu veţi schimba vieţile oamenilor împingându-le în faţă cu lama unui buldozer moral. Băi, ce-ţi fac! Te rup! Nu merge! Ca şi în educație: două palme peste capul unui copil nu înseamnă că-i restructurează lui propria lui demnitate, că-l reaşezi în demnitatea de sine. Este un film celebru, francez, Învăţătoarea Mumu se cheamă. Cei care vreţi să deveniţi pedagogi şi profesori uitaţi-vă la film. Învăţătoarea, în vremea aceea, spăla copiii, le făcea de mâncare, le ţinea cursuri, ţipa, îi iubea, îi pupa şi îi trăsnea în aceeaşi măsură. Atunci mergea! Mai ales că erau cei mai dificili copii din districtul francez respectiv. Dar viaţa nu-i făcută aşa! Viaţa nu-i făcută aşa!     Şi încercaţi să nu criticaţi. Tata avea o vorbă, că beţia e boala care se ia cel mai repede. Să nu-i socotiţi pe oamenii vicioşi oameni de mâna a doua. Inclusiv tutunul. De exemplu, eu personal cred că noi diminuăm foarte multe dintre vicii, pentru că au devenit sociale. De exemplu, viciul uitării pe internet. M-am uitat în duminica aceea, când s-a manifestat pe centru, la victoria în alegeri a domnului Iohannis, m-am uitat că toţi tinerii erau cu feţele albastre, pentru că toţi erau cu iphone-urile deschise. Şi când, la Torino, au fost bătuţi românii, urlau de parcă ei înşişi erau pe stradă acolo! Dar vedeţi, acesta e un mod bun de folosit iphone-ul. Problema e când iphone-ul devine singurul mod de a vorbi cu celălalt, singurul mod de respiraţie umană; acolo ai tot! Ai ştiri, mesaje! Am mers o dată cu metroul săptămâna trecută şi mi-am permis să trag cu ochiul la ce scria o fată de lângă mine. O fată vorbea prin mesaje cu iubitul ei, care se vedea că o părăsise, că asta avea cearcăne mari, te prindeai că e în criză. Nici n-am coborât unde trebuia să cobor; m-am dus cu ea până la capăt şi apoi am trecut pe celălalt peron şi am mai venit douăzeci de minute, de era să pierd avionul. Dar i-am zis: Draga mea, opreşte-te! Sistemul ăsta nu va face să crească cordialitatea între tine şi el! Dacă ai ceva să-i spui, du-te şi spune-i! Jumătate din conflictele noastre s-ar rezolva cu o strângere în braţe, cu o mână caldă întinsă, cu un sărut de drag pe obrazul întristat. Serios! Multe din prostiile care ne trec nouă prin cap, toate războaiele astea care se petrec între noi… Noi suntem oameni făcuţi să ne atingem! Nu ne-a făcut Hristos nişte cristale, locuitori sub clopote de sticlă… Să fim serioşi! Nu suntem sateliţi artificiali unii altora, suntem sateliţi naturali unii altora. Şi-atunci, gândiţi-vă un pic: la toate lucrurile acestea nu daţi cu bâta, că lucrurile sunt grele. Dar v-o zic eu, după douăzeci de ani de preoție, că în primii ani şi eu trăsneam şi fulgeram. Să vedeţi ce făceam. În primul an de preoţie, de nu opream de la împărtăşanie!... Sughiţa în biserică – oprit de la împărtăşanie! Îşi băga degetul în nas – oprit de la împărtăşanie! Zâmbea… – oprit de la împărtăşanie! După un an, mi-am dat seama că-s tâmpit. Îs tâmpit. Oamenii trăiesc, domnule, trăiesc! Noi nu spovedim nişte sperietori de ciori, nişte oameni de paie. Sunt oameni cu arderile lor, cu supărările lor, cu vieţile lor, cu înfrângerile lor. Care vor să spovedească pereţi şi sfinţi, Doamne ajută! Fac enclave din acestea paradisiace, în care totul este super-abundent, plin de har. La mine haru-i mai puţin, e mai multă muncă. Dar trebuie să schimbi lucrurile! Nu le poţi lăsa aşa!
    Şi cel mai mare câştig, ca om, pe care-l ai în viaţă este să nu judeci viciul celuilalt, ci doar să ai capacitatea de a-l compătimi cu responsabilitate. Că poţi să compătimeşti şi fără… Băi, eşti supărat! Hai să bem amândoi! Mânca-te-ar tata, vino aici, că suntem supăraţi amândoi… Asta nu merge! Compătimirea asta nu e una responsabilă în Hristos. Aveţi senzaţia că în reverendă eşti tot timpul fericit? Fiţi serioşi!  

Extras din: Editura Agnos, Sibiu, 2015
Pr. Constantin Necula / Anatomia Sufletului
Apare cu binecuvântarea  ÎPS Dr. Laurenţiu Streza  Arhiepiscopul Sibiului şi  Mitropolitul Ardealului
Voteaza:
Categoria: Tineri
Adresa: http://www.deinteres.org/news/tineri/1-0-19   

Total comentarii : 0
avatar