22 Mai 18

Cristina Ursta, o poveste de dragoste și curaj: la 47 de ani a refuzat să facă avort și a născut al treilea copil al familiei, nesperat

  • 23 Martie 18
  • Despre familie
  • 0
    Era toamna anului 2016, în Danemarca, țară ce ne-a devenit patrie adoptivă în urmă cu mai bine de 15 ani. Am ajuns pe aceste meleaguri prin programului de mobilitate pentru studenți europeni, Socrates Erasmus, care ne-a permis finalizarea studiilor universitare. Am trecut prin multe încercări, dar cu foarte multa răbdare și stăruiță, a rânduit bunul Dumnezeu ca soțul meu sa profeseze ca asistent la o casă de bătrâni iar eu profesoara la liceu in Haslev.
    Viață noastră se desfășura cu repeziciunea obișnuită. Ne aflam în mijlocul a multor proiecte și planuri ce trebuiau duse neapărat la bun sfârșit. Mezina familiei, Ana (6 ani) mergea în grupa mare la grădiniță și era foarte încântată de lucrurile pe care le făceau și învățau în fiecare zi. Băiatul nostru, Mihai jr. (18 ani), era în ultimul an de liceu și studia pe brânci pentru bacalaureat.
    Ce îmi aduc aminte cu multă claritate din acea perioada aproape frenetică din viața noastră este, pe lângă iureșul fiecărei zi, bucuria inocentă a Anei care ne molipsea și ne dădea putere să menținem tempo-ul! În luna iunie tocmai terminasem cu gradele didactice și îmi dădeam silința să motivez elevii mei să îmbrățișeze universul matematicii și al fizicii. Mă pregăteam mult, dar eforturile erau răsplătite și parcă oboseală nu mai conta atunci când vedeam progresul elevilor.
    Mi-am dorit foarte mult să avem încă un copil și Ana nu contenea să întrebe: ”Mama, eu când am să devin sora mare?” Și eu îi răspundeam cu blândețe “Tu nu vei mai fi soră niciodată”, încercând să sting cu glasul rațiunii acel dor al inimii ce nu înceta să îmi șoptească din străfunduri. Ana se născuse prematur și perioada sarcinii a fost foarte dificilă, iar după Ana am pierdut o sarcină, o experiență foarte dureroasă ce ne-a făcut să punem preț pe ce ne dăduse Dumnezeu, doi copii minunați și oarecum să ne resemnăm.
    Și dintr-odată am descoperit că sunt însărcinată! Parcă lumea se oprise o clipă în loc! Împreună cu Mihai, soțul meu, ne uitam la cele două linii roz ale testului de sarcina și eram uluiți! Nu plănuisem această sarcina, dar nici nu ne-am gândit să împiedicăm apariția ei, crezând că oricum, la vârstă noastră, e aproape imposibil să mai primim un copil. E adevărat că am intrat puțin în panică, pentru că îmi dădusem seama că nu luasem vitamine și acid folic, acel complex de vitamine, recomandat celor care plănuiesc graviditatea.
    Nu am avut însă nicio clipă vreo îndoială cu privire la păstrarea sarcinii, și cum rânduise Dumnezeu să avem câteva zile libere, am fugit până la mănăstirea românească de la Isenvad, să cerem binecuvântarea preasfințitului nostru, părintele episcop Macarie al Europei de Nord.
Era chiar hramul mănăstirii și auzind vestea, mult s-a bucurat Preasfințitul. Împărtășindu-i temerile mele în legătură cu puterea de a duce sarcina până la capăt, ne-am rugat împreună înaintea icoanei Maicii Domnului și apoi am primit binecuvântare, însoțită de cuvintele: „Copilul acesta este o mare binecuvântare, și Dumnezeu îți va ajuta să duci la capăt această sarcina. Dar dacă e nevoie, să muncești mai puțin și să îți iei concediu medical. Și să te împărtășești cât de des poți”.
    Am ales să nu spunem aproape nimănui despre sarcină, până când nu vom trece de primele 4-5 luni. Însă sarcina îmi dădea aripi, parcă pluteam și parcă și stările de rău se transformau într-o binecuvântare. Nu îmi doream decât să ajung clipa în care să pot îmbrățișa copilașul pe care îl purtam în pântec. A fost o perioada plină de exuberanță, nădejde, dar și teamă, multă teamă, că voi pierde din nou sarcina. Părintele paroh ne îmbărbăta mereu să încredințez această temere în mâinile lui Dumnezeu. Ușor de spus și greu de făcut, dar nu conteneam să spun rugăciunea lui Iisus atunci când aveam o clipă de răgaz.
    Când am trecut pragul celor 4 luni, i-am spus Anei că va deveni sora mai mare în vara. Nu pot să descriu în cuvinte bucuria ei, îmi îmbrățișa burtica, desena pe ea, vorbea cu „bebelușul” dinăuntru.
    La 4 luni am efectuat primul control amănunțit. Ne-am bucurat enorm pentru sosirea acestui moment, pentru că, în sfârșit puteam să vedem inimioara bătând și să contemplăm minunea „coacerii” unei ființe mici, copilașul nostru. Tot atunci am aflat că așteptăm o fetiță și Ana a spus că pe surioara ei „trebuie” să o cheme Emma. Și așa a rămas. Noi am adăugat și numele „Teodora”, în semn de recunoștință pentru acest dar nesperat oferit nouă de către Dumnezeu.
    Bucuria nemărginită din acea zi a fost însă umbrită de atitudinea personalului de la spital, prin insistența cu care întrebau dacă sunt sigură că doresc să păstrez sarcina. Nu încetau să ne spună despre riscuri, despre probabilitatea mare ca fetița să sufere de sindromul Down, ș.a.m.d. Am răspuns categoric, spre stupoarea lor: ,,indiferent cum se va naște acest copil, noi îl păstrăm”.
    Când au văzut stăruința noastră, m-au programat la foarte multe scanări, probe de sânge și așa mai departe, spunându-mi că sunt o raritate, pentru că am ales să păstrez o sarcină la 47 de ani, având deja două cezariene. Le-am spus că voi veni negreșit la toate controalele, dar am refuzat testul de lichid amniotic care ar fi putut scoate la iveală anomalii ale ADN-ului și am fost evident programată la naștere prin cezariană.
    În decembrie 2016 începusem să am dureri ascuțite în jurul mușchilor inghinali și ai abdomenului, mai ales după o zi de muncă la școală, în care predam câte 6 -7 ore și alergam prin laborator. Totul a culminat în ianuarie 2017, când durerile s-au intensificat atât de mult, încât medicul de familie mi-a făcut trimitere la spital și apoi a hotărât că trebuie să rămân în concediu medical și să merg la tratament fizioterapeutic. Și așa am făcut. Ce binecuvântare și ușurare! Câtă tihnă și pace am simțit că se revarsă asupra casei. Eram acasă cu familia mea, puteam să îi răsfăț cu atenție și mâncare bună, asta în timp ce o simțeam pe Emma mișcându-se în pântece.
     Colegii de muncă erau politicoși dar șocați și ei că am ales să păstrez sarcina. Nu deschideau niciodată subiectul, însă citeam pe fețele lor nedumerirea. Când semnele erau mai mult decât vizibile, am ales să povestesc celor din jur despre sarcină. Unii ne priveau cu uimire și admirație, alții sceptici și chiar un soi de compasiune, însă nimic nu mai conta acum.
    Când ajunsesem la șapte luni bucuria noastră era de nedescris pentru că simțeam că mai trecusem un obstacol. Cu îngăduința Proniei divine, în acel moment Emma noastră putea să supraviețuiască unei nașteri spontane. Împreună sfătuirea cu duhovnicul și Împărtășania deasă, altoite pe o oarecare intensitate a credinței și a rugăciunilor vecină cu disperarea, îmi dădeau putere și certitudine că voi duce sarcina până la capăt. Dar nu pot să ascund că și controalele dese și răspunsul pozitiv al medicilor, alături de mișcările necontenite ale Emmei contribuiau la aceasta.
    Doctorii au ales că nașterea prin cezariană să aibă loc în 29 mai. Era o zi de luni și duminică fusesem la Sfânta Liturghie în parohia noastră românească, mă spovedisem și mă împărtășisem și trebuie să recunosc că a fost pentru prima dată când am mers liniștită, cu seninătate și un sentiment de pace aproape nepământeană la spital. Eram pregătită pentru orice, dar fericirea că în sfârșit o voi îmbrățișa pe Emma mă făcea să devin aproape nerăbdătoare.
    Dimineață am dus-o pe Ana noastră la grădiniță și i-am spus că după-amiază va putea să își îmbrățișeze surioara. Și am pornit către spital. Îi cerusem binecuvântare părintelui duhovnic, care m-a îndemnat, prin SMS, să mă rog așa: „Doamne, în mâinile Tale pun bătăliile mele”. Însă cum nu avusesem ochelarii la mine eu am citit “Doamne, în mâinile Tale pun bătăile (inimii) mele” – am completat eu. Am ajuns la spital la ora 9 și au început pregătirile pentru a intră în sala de operații.
    Mihai, soțul meu, îmi era alături și mă ținea de mână. Am primit anestezia și îmi amintesc doar că, la un moment dat nu mai puteam să respir, însă medicul anestezist îmi tot spunea că e în regulă, că durează câteva clipe și apoi îmi revin. Ce îmi aduc aminte este doar acea spaimă teribilă că nu mai am aer! Într-un ultim efort am ridicat capul și am țipat către asistente că nu mai pot respira. Am pus capul jos din nou. Și singurul lucru pe care mi-l amintesc este că încercam din răsputeri să îmi amintesc acea rugăciune. Am reușit să spun în gând “Doamne în mâna ta pun bătăile inimii mele”. Apoi totul a devenit negru.
    Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că asistenta medicală m-a întrebat cum mă simt, iar eu i-am răspuns, ,,acum mă simt bine”. M-am uitat instinctiv înspre soțul meu, care stătea în stânga mea și văzând nu numai paloarea, dar și deznădejdea de pe chipul lui, am realizat că tocmai trecusem printr-o experiență la limita morții. L-am întrebat „Ești bine?” El a dat din cap că da, însă nu putea vorbi și nu înțelegeam de ce era atât de șocat. Nici nu aveam cum să înțeleg pentru că îmi pierdusem cunoștința. Înainte de-al scoate din sala de operație, Mihai a reușit să vadă, cum într-o agitație de nedescris, echipa medicală încerca să restabilească semnele mele vitale. Din fericire, în câteva minute reușiseră stabilizarea mea, și l-au rechemat în sala de operație.
    Tocmai efectuaseră cezariană și am auzit câteva scâncete de copil. Asistentele îl îndemnau pe Mihai să vină să o vadă pe Emma, dar lui îi era greu să se desprindă de lângă mine. Apoi s-a ridicat și s-a îndreptat cu genunchii tremurând în stânga salonului, unde era echipa neonatală care o luase în primire pe Emma. După câteva minute mi-a șoptit „E superbă!”. Parcă prinsese puțină culoare și i se citea bucuria pe față. În subconștientul meu au răsunat cuvintele Mântuitorului: „Femeia, când e să nască, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce naşte copilul nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s’a născut om pe lume” (Ioan 16, 21).
    Și a urmat momentul magic, clipă mult așteptată pentru care m-am rugat bunului Dumnezeu: să îmi îmbrățișez minunea dăruită nouă de către El! Moașă mi-a pus-o pe Emma, pe piept, un moment care nu se poate descrie în cuvinte, iar lacrimile nu conteneau să șiroiască pe obraji, și în timp ce fetița caută cu dibăcie pieptul meu, încercăm să o strâng în brațe cu o singură mână, deoarece mâna cealaltă era cuplată la monitoare.
    Recuperarea mea după cezariană a fost de mai lungă durată în comparație cu primele două cezariene, însă prunca noastră crește văzând cu ochii, fără nicio problemă, mănâncă și doarme și crește minunat, umplându-ne viața de bucurie și voie bună.
    Acum când mă gândesc la ,,rece” la toate câte s-au întâmplat cu graviditatea și mai ales la nașterea Emmei, îmi dau seama cât de binecuvântați suntem și cât de mare este puterea lui Dumnezeu!

Cristina Ursta

English translation:

Cristina Ursta, a story of love and courage: at 47 years old she refused make the abortion and gave birth to the third child of the family

    It was the fall of 2016, in Denmark, a country that became our adoptive motherland more than 15 years ago. We have reached these lands through the mobility program for European students, Socrates Erasmus, which allowed us to complete university studies. We have gone through many trials, but with great patience and patience, it has been ordained by the good God that my husband should practice as an assistant at a caring house for the elders, and I teach high school in Haslev.
    Our life was taking place with the usual speed. We were in the middle of many projects and plans that had to be done. In the middle of the family, Ana (6 years old) went to the kindergarten group and was very pleased with the things they were doing and learning every day. Our boy, Mihai jr. (18 years old), was in the last year of high school and studying for the baccalaureate.
    What I remember very clearly from that almost frenetic period of our lives is, in addition to the joy of every day, the innocent joy of Anna that was molding us and gave us the power to maintain the tempo! In June I had just finished teaching and I was motivating my students to embrace the universe of mathematics and physics. I was preparing a lot, but the efforts were rewarded, and it seemed as if fatigue did not matter when we saw the progress of the students.
    I really wanted to have another child, and Ana did not care to ask, "Mama, when am I to become a big sister?" And I answered gently, "You will never be a sister," trying to silence with the voice of reason, that longing of the heart that did not stop whispering me from the depths. Ana was born prematurely, and the pregnancy was very difficult, and after Ana we lost a pregnancy, a very painful experience that made us value what God gave us, two wonderful children, we somehow resigned the thought that we would have any more children.
    And suddenly I discovered I was pregnant! It seems like the world stopped for a moment! Together with Mihai, my husband, we were looking at the two pink lines of the pregnancy test and we were screaming! I had not planned this task, but we did not even think of hindering her appearance, thinking that anyway, at our age, it's almost impossible to get a baby. It's true that I got a little panic because I realized I had not taken vitamins and folic acid, that vitamin complex recommended for those who planned pregnancy.
    But I did not have any doubt about keeping the task, and as God had planned to have a few days off, we fled to the Romanian monastery at Isenvad, to ask for the blessing of His Grace Bishop Macarie of Northern Europe.
    It was even the patronage of the monastery and hearing the news, His Grace was rejoiced. By sharing my fears of the power of carrying the task to the end, we prayed together before the icon of the Virgin Mary, and then we received a blessing, accompanied by the words: "This child is a great blessing, and God will help you carry this task. But if needed, work less and take sick leave. And receive the Eucharist as often as you can."
    We have chosen not to tell anyone about pregnancy until we have passed the first 4-5 months. But the task gave me wings, as though I were floating, and as if evil states turned into a blessing. I just wanted to get the moment to embrace the little baby I was wearing in my womb. It was a time of exuberance, hope, but also fear, much afraid that I would lose the pregnancy again. Our parish Father always encouraged us to entrust this fear into God's hands. Easy to say and hard to do, but I did not stop saying Jesus' prayer when I had a moment's respite.
    When I passed the 4-month threshold, I told Ana that she would become her older sister in the summer. I can not describe her joy in words, embrace my belly, draw on it, talk to the "baby" inside.
    Four months later, I performed the first in-depth scan. We enjoyed enormously for this moment, because at last we could see the heart beat and contemplate the wonder of the "baking" of a small being, our little child. And then we found out we were expecting a little girl and Ana said that her sister "must" be called Emma. And so it remained. We also added the name "Theodora" (the gift of God – in Greek) as a sign of gratitude for this unspeakable gift offered by God.
    The infinite joy of that day was, however, overshadowed by the attitude of the hospital staff, with the insistence that they wondered if I was sure I wanted to keep the task. They did not stop telling us about the risks, the high probability that the baby would suffer from Down syndrome, and so on. I replied categorically, to their astonishment: "No matter how this child is born, we shall keep it."
    When they saw our passion, they programmed me for many scans, blood tests, and so on, telling me I'm a rarity, because I chose to keep a pregnancy at 47, already having two cesarean operations. I told them I would come across all the controls, but I refused the amniotic fluid test that could have revealed DNA abnormalities and I was obviously scheduled to give birth by caesarean section. In December 2016 I started to have sharp pains in around the inguinal muscles and the abdomen, especially after a day of work at school, where I taught 6 to 7 hours and ran around the lab. It all culminated in January 2017, when the pains intensified that the family doctor referred to me at the hospital and then decided that I had to stay on medical leave and go to physiotherapeutic treatment. And so I did. What a blessing and relief! How much blessing and peace I felt was flowing over us. I was at home with my family, I was able to indulge in good food, while I felt Emma moving in the womb. The fellow laborers were polite but shocked that I chose to keep the task. They never opened the subject, but I read the puzzled expression on their faces. When the signs were more than visible, I chose to tell the others about the task. Some looked at us with amazement and admiration, some skeptical, and some even with a kind of compassion, but nothing matters anymore.
    When we were seven months old, our joy was indescribable because I felt I had gone over another obstacle. With the permission of the Divine Providence, at that moment our Emma could survive a spontaneous birth. Together, counseling with our confessor priest and receiving often the Holy Communion, grafted with some intensity of faith and neighborly prayers in despair, gave me strength and certainty that I would carry the task to the end. But I can not hide that the frequent controls and the positive response of the doctors, along with Emma's ongoing efforts contributed to it.
    The doctors chose caesarean delivery to be held on May 29th. It was a day on Monday, and on the Sunday before, at the Divine Liturgy in our Romanian parish, I had confessed and received the Eucharist, and I must admit it was the first time that I walked peacefully, with serenity and a feeling of unearthly peace to the hospital. I was ready for anything, but the happiness that I would finally embraced Emma made me almost impatient.
    In the morning we took our Ana to the kindergarten and told her that in the afternoon she would be able to embrace her sister. And we went to the hospital. I had requested the blessing of my spiritual father, who urged me to pray as follows: " Lord, in Thy hands, I lay my struggles." But as I did not have my glasses with me I read "Lord, in Thy hands I lay my the beatings (of my heart)," I added. I arrived at the hospital at 9 o'clock and started preparing to enter the surgery room.
    Mihai, my husband, was standing next to me and holding my hand. I received the anesthesia and I only remember that at some point I could not breathe, but the anesthetist doctor kept telling me it was okay, it took a few moments and then I came back. What I remember is just that terrible fear that I do not have any more air! In the last effort I raised my head and screamed to the nurses that I could not breathe. I put my head down again. And the only thing I remember is that I was trying hard to remember that prayer. I managed to say in my mind, "Lord, in Thy hand I lay my heart's beatings." Then everything turned black.
    The next thing I remember is that the nurse asked me how I feel, and I answered, "now I feel well." I looked instinctively towards my husband, who stood to my left and seeing not only the pallor but also the despondency on his face, I realized that I had just passed through an experience at the limit of death. I asked him, "Are you okay?" He nodded, but he could not speak and I did not understand why he was so shocked. I could not understand because I had lost my consciousness. Before taking him out of the operating room, Mihai was able to see how the medical team tried to restore my vital signs in an indescribable agitation. Luckily, they had stabilized me in a few minutes, and recalled him to the operating room.
    They had just done a caesarean and I could hear a few baby cries . The nurses urged Mihai to come see Emma, but it was hard for him to get away from me. Then he stood up and turned his knees trembling to the left of the salon, where the neonatal team was taking Emma. After a few minutes he whispered, "She is gorgeous!" It seemed he caught a little color on his face, and his joy was visible. In my subconscious the Savior's words echoed: "A woman when she is in travail hath sorrow, because her hour is come: but when she is delivered of the child, she remembereth no more the anguish, for the joy that a man is born into the world (John 16:21)."
    And the magic moment followed, a long awaited time for which I prayed to the good God: to embrace the miracle given to us by Him! The nurse put Emma on my chest - a moment that can not be described in words, and the tears did not stop to flow on my cheeks, and while the little girl searched my chest, I tried to embrace her with one hand, because the other hand was attached to the monitors. My recovery after the caesarean section was longer than the first two cesareans, but our baby grows visibly more and more each day, eats and sleeps and develops wonderfully, filling our life with joy and good will. Now, when I think at all that happened with my pregnancy and especially with the birth of Emma, I realize how blessed we are and how great the power of God is!

Cristina Ursta

Episcopia Europei de Nord
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe
Colaboratori: www.ioanistrati.ro

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0