13 Decembrie 17

Copilul în Biserică

  • 06 Decembrie 17
  • Tineri
  • 0
    Bucuria unui părinte credincios care îşi vede copiii crescând sub adăpostul Bisericii şi recunoş tinţa lui faţă de Dumnezeu sunt nemărginite. Nu există un loc mai cald, mai plin de mângâiere pentru sufletul omenesc decât Biserica. Şi cu cât mai obişnuiţi sunt copiii cu atmosfera din biserică, cu cât se simt mai „acasă“ atunci când merg la sfintele slujbe, cu atât mai puternică va fi legătura lor cu Dumnezeu când, de-a lungul vieţii lor, vrăjmaşul şi patimile vor încerca să îi biruie.
    Prin Taina Sfântului Botez copiii se unesc cu Hristos şi devin mădulare ale Bisericii. După Botez, prin ungerea cu Sfântul Mir, ei devin temple ale Duhului Sfânt.
    Încă din pântecele mamei sale, copilul se împărtăşeşte într-un fel chiar de trăirile religioase ale acesteia. O mamă rugătoare, spovedită şi împărtăşită, îi oferă copilului o anumită stare de linişte, de pace care îi influenţează sufletul, ale cărei roade se vor vedea încă de la primele manifestări ale pruncului.
    Naşterea unui copil este urmată în mod firesc de botez. Unii părinţi se mulţumesc însă cu acest botez şi nu-şi dau seama cât este de folositor pentru copii, chiar când sunt mici, să fie aduşi la biserică. Iar această concepţie este greşită.
    La început mai puţin, apoi din ce în ce mai mult, copiii trebuie aduşi la biserică pentru a se obişnui cu sfintele slujbe. Şi pentru că sunt curaţi, cât sunt mici se pot împărtăşi des. Câtă vreme minţile lor sunt curate, nu există nici un motiv ca să nu fie împărtăşiţi. Doar că trebuie să stea ne mâncaţi până se împărtăşesc (excepţie făcând bebeluşii care, din pricina fragilităţii organismului, se pot împărtăşi şi după ce s-au hrănit cu lapte).
    Pentru copil, slujba de duminică poate fi momentul cel mai frumos al săptămânii. Dacă familia a ştiut să îl apropie de Dumnezeu, slujbele pot fi pentru el o adevărată sărbătoare. Atmosfera din biserică poate fi mai atrăgătoare pentru el decât lumea poveştilor. Vorbindu-le copiilor despre prezenţa lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Îngerilor şi a Sfinţilor în Biserică, legătura lor cu membrii Bisericii nevăzute va deveni mai trainică. Deşi nu îi văd cu ochii, îi simt cu inima. Adierea cerească se atinge mult mai uşor de inimile lor.
    Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt ce le mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului.
    Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „ie pu raşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină „iepuraşul“; nu Paştele. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“ cu coarne!
    Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spi rituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor.
    Este foarte bine ca încă de mici copiii să fie în vă ţaţi să se spovedească. De cum au început să cunoască răul, de cum şi-au întinat minţile cu imaginile ne cu rate oferite de massmedia, de cum au început să mintă, din momentul în care au început să facă diferenţa dintre faptele bune şi faptele rele pe care le săvârşesc, copiii trebuie să se spovedească.  
    Chiar dacă unii preoţi nu sunt obişnuiţi să primeas că copii la scaunul de spovedanie, încetul cu încetul se vor obişnui. Trebuie schimbată con epţia potrivit căreia ei nu au ce spovedi. Dacă îi supraveghează mai cu atenţie pe cei mici, vor vedea că au ce spovedi, că aceştia au păcate pentru care să ia dezlegare.
    Părinţii nu trebuie să se mulţumească doar cu spovedania care se face „cu clasa“, sau chiar „cu şcoala“ în timpul posturilor. Atunci copiii stau doar câteva clipe în faţa preotului, şi rare sunt cazurile în care au timp să mărturisească greşelile pe care le-au făcut. Preotul, asaltat de sute de copii care stau în aştepta re, e mai grăbit şi nu are timp să pătrundă în sufletul copilului. Spovedania devine o simplă joacă pentru copilul care îl tot păcăleşte pe preot. Şi consecinţele în timp sunt dureroase. Copiii rămân marcaţi pe viaţă de o astfel de relaţie superficială cu preoţii, relaţie care poate duce la ruperea de Biserică.  
    O spovedanie făcută cu răbdare, înţelepciune şi dragoste din partea preotului îl face pe copil să înţeleagă că preotul este omul lui Dumnezeu, este cel care îi apropie pe oameni de Cer. În orice relaţie dintre oameni, începutul este foarte important. În astfel de situaţii, cu atât mai mult.  
    În minţile copiilor se fixează foarte uşor imaginile. De aceea îi impresionează icoanele de pe pereţii bisericii, pe care ei le înţeleg ca fiind aşa-nu mita „Evanghelievie“. Mai mult decât ascul ta rea unei predici, poate uneori greoaie pentru ei, pe copii îi poate folosi vederea unei icoane frumoase. Copiii simt aerul de taină al Bisericii, simt îmbrăţişa rea lui Dumnezeu, şi icoanele trezesc în ei o emoţie puternică. E întâlnirea lor cu lumea cerească.  
    Este bine şi ca, împreună cu părinţii, copiii să meargă uneori şi la alte biserici decât la cea parohială. Pentru că noutatea fiecărei biserici, pictura, slujbele, atmosfera specifică, toate îl ajută pe copil să nu se plic tisească. E un mod de a înţelege puţin din taina unităţii în diversitate pe care o vădeşte lucrarea harului. E important ca participarea la slujbă să nu devină pentru copil o corvoadă, ceva neplăcut.  
    Pe pereţii bisericilor copilul îi vede pe Hristos, pe Prea curata Sa Maică, pe Îngeri şi pe Sfinţi. În afara bi sericii de piatră, copilul trebuie să cunoască Biserica Cerească. Pe Maica Domnului care îi acoperă cu sfântul ei acoperământ pe toţi creştinii. Pe Sfinţii care sunt grabnic ajutători. Pe Sfinţii Îngeri care ne încetat Îl laudă pe Dumnezeu, şi mai ales pe „Îngeraşul“ primit la Botez, înger care îl păzeşte în fiecare clipă a vieţii.
    Când copiii cresc, le este de mare folos să meargă în pelerinaje la mânăstire. Mânăstirile păstrează în ele ceva ce nu se prea mai întâlneşte în lumea noastră de zi cu zi, şi mult se bucură sufletele lor când simt aici mai mult decât oriunde altundeva pacea pe care Mântuitorul a dat-o Sfinţilor Apostoli şi tuturor creştini lor. Când un copil îndrăgeşte un părinte de la o mânăstire, amintirea lui nu i se va şterge din suflet niciodată. Sau când va ajunge la o icoană făcătoare de minuni, şi va asculta cu nesaţ relatarea minunilor care s-au făcut acolo, va fi mai aproape de Dumnezeu.
    Chiar dacă pentru părinţi pelerinajele la mânăstiri implică de cele mai multe ori şi sacrificii materiale, rodul cules este de nepreţuit.  
    De la cele văzute sau auzite, pictura murală, icoane le, cântările, toaca, veşmintele şi gesturile monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufleteas că şi pacea sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă. 

Extras din: DANION VASILE / Cum să ne creştem copiii      
Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului             
Editura Sofia Bucureşti, 2002
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 2
Vizitatori: 2
Utilizatori: 0