23 Noiembrie 17

Cine sunt demonii?

  • 02 Iulie 17
  • Sfanta Scriptura
  • 0
    Ei sunt îngeri căzuţi, care „nu şi-au păstrat demnitatea” şi s-au transformat din buni în răi. (Iuda 6; In 8,44). Ei mai sînt numiţi şi duhuri rele (Lc 7,21; 8,2; Ef 6,12), duhuri necurate (Mt 10,1; Mc 1, 23-27; 3,11; 5, 213; 6,7; 7,25; 9,25; FA 5,16; 8,7), demoni (Mt 8,31; 12, 24-28; 17,18; Mc 3,15; 7, 26-30; Lc 10,17), draci, putere necurată ş. a. m. d.
    Căpetenia demonilor poartă denumirea de diavol (greceşte διαβολοζ – clevetitor, ispititor – Mt 4,1; Lc 4,2; In 8,44; 1 In 3,8; Evr 2,14; Ap 20,2; 1 Ptr 5,8 ş. a.),  Satana (evreieşte – vrăjmaş – Mt 12,26; Mc 3,26; Lc 10,18; 11,18; 22,31; FA 26,18; 2 Co 11,14; 2 Tes 2,9; Ap 2,13; 12,9), Beelzebul  (Mt 12, 24-27), Veliar (2 Co 6,15), Balaurul (Ap 12, 7-9; 20,2), iar ceilalţi se numesc îngerii diavolului (Mt 25,41; Ap 12,9) sau îngerii satanei (2 Co 12,7).
 

    Ei au fost numiţi îngeri răi, din cauza atitudinii lor ostile faţă de oameni, căci, fiind răi, mult rău fac oamenilor: au înşelat pe Adam şi Eva, îndemnîndu-i să guste fructul din pomul cunoaşterii binelui şi răului şi prin aceasta lipsindu-i pe oameni de viaţa în rai. Ei şi astăzi continuă să-i ispitească  (Lc 4,2; Mc 4,15; 1 Co 7,5; 2 Co 2,11); să le inspire gînduri şi dorinţe rele (In 8,44; 13,2; FA 5,3); să le provoace suferinţe fizice şi boli (Iov 1, 6-22; 2, 1-7; Lc 8, 26-29; 13, 10-16; FA 10,38; 2 Co 12,7); să se arăte în mod văzut (2 Co 11,14; Mt 4, 1-10), făcînd şi multe altele prin care tind să smintească, să deruteze, să intimideze oamenii. N-au fost scutiţi de uneltirile lor nici oamenii sfinţi, nici Apostolii (Lc 22,31; 2 Co 12, 79), nici chiar Însuşi Fiul lui Dumnezeu, cînd a venit în trup pe pămînt (Mt 4, 3-11).
    Sfinţii Apostoli ne preîntîmpină despre primejdia ce vine din partea lor:  
    “Fiţi treji, privegheaţi. Protivnicul  vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită” (1 Ptr 5,8).
    “Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sîngelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpîniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri”  (Ef  6, 11-12).
    Deşi îngerii răi sînt vrăjmaşi de moarte ai oamenilor şi acţiunile lor malefice pot să-i ducă la tot felul de crime, pînă şi la sinucidere şi pierderea mîntuirii, ele pot deveni şi utile pentru oameni, altfel Dumnezeu nu le-ar fi admis (comp. 1 Co 10,13). Sfîntul Vasile cel Mare scrie că Dumnezeu îngăduie cruzimea demonilor pentru vindecarea noastră. Relaţiile dintre îngerii răi şi oameni pot fi asemănate cu cele dintre animalele răpitoare şi victimele lor. Pentru animalul-victimă (căprioară, iepure) răpitorul (lupul) este vrăjmaş de moarte (dacă-l prinde, îl devoră). Pentru specia întreagă, însă, răpitorii sînt chiar de folos: nu le permit înmulţirea peste măsură; eliminînd exemplarele bolnave, slăbite şi anormale ajută la însănătoşirea şi selecţia populaţiei; condiţionează răspîndirea lor în spaţiu; le formează deprinderile (să fie mai atenţi, mai sprinteni), contribuind astfel la formarea speciei date.
    În teologia creştină se consideră că pricina căderii îngerilor, transformării lor din buni în răi, a fost generată de mîndrie: căpetenia lor Lucifer, sau Deniţa, care va deveni mai apoi diavolul şi satana (Ap 12,9), a căzut fălindu-se cu stărea sa luminoasă în care se afla şi prin care se evidenţia în ierarhia cerească. Căzînd de la Dumnezeu, el a atras după sine şi pe alţi îngeri din subordonarea sa. În căderea împăratului Tirului descrisă de proorocul Iezechiel (28, 12-19) şi a împăratului Babilonului relatată de proorocul Isaia (14, 12-14), mulţi dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii (Atanasie cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschin) vedeau modul căderii satanei. Căderea însă nu i-a transformat pe diavol şi îngerii săi în vrăjmaşi neîmpăcaţi (antipozi) ai lui Dumnezeu, precum consideră unii oameni, căci şi după c ădere ei se supun necondiţionat lui Dumnezeu atunci cînd le limitează activitatea. Pe Iov, spre exemplu, satana a putut să-l ispitească doar cu permisiunea lui Dumnezeu şi numai în măsura pe care i-a indicat-o Dumnezeu (Iov 1, 6-12). Asemenea şi pe Sfinţii Apostoli, conform Evangheliei, satana a cerut să-i „cearnă ca pe grîu”, adică să-i supună unor ispitiri dure, dar din text se poate înţelege că i-a fost permis să-l ispitească doar pe Simon Petru (Lc 22, 31-32). Fără permisiunea Domnului nici măcar în porci demonii nu au putut intra (Mt 8, 28-32).
    Satana şi îngerii lui alcătuiesc o întreagă împărăţie, căci  Domnul a zis că „dacă satana scoate pe satana… atunci cum va dăinui împărăţia lui?” (Mt 12, 2426).În prezent puterea împărăţiei satanei se extinde asupra spaţiului dintre cer şi pămînt, de aceea satana este supranumit „stăpînitorul puterilor văzduhului” (Ef 2,2 comp. Ap 12, 7-9). Pînă la venirea Fiului lui Dumnezeu în trup pe pămînt satana avea putere şi asupra întregii omeniri (cu excepţia evreilor din Vechiul Testament), căci Domnul a zis că „acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (In 12,31). Această putere a satanei asupra lumii este identificată cu păgînismul. Sfînta Scriptură spune că Sf. Apostol Pavel a fost trimis să propovăduiască păgînilor ca ei „să se întoarcă de la întuneric la lumină  şi de la stăpînirea lui satan la Dumnezeu” (FA 26,18). Acelaşi lucru se afirmă  în mai multe locuri ale Scripturii (Dt 32,17; Ps 105,37; 1 Co 10,20; Ap 9,20).  
    Sfinţii Părinţi ai Bisericii, de asemenea, considerau cultul păgîn ca închinare demonilor. „Au ajuns ei pînă la aşa nelegiuire, scria Sfîntul Atanasie cel Mare despre păgîni, că au început în cele din urmă a se închina demonilor şi, făcîndu-le pe plac, îi numeau dumnezei”14. După Sfîntul Ierarh Grigore Teologul, închinarea la idoli este unul „din şiretlicurile celui viclean”15. Iar Sfîntul Ierarh Ioan Gură de Aur afirmă c ă „demonii au făcut idolii”. Idei asemănătoare întîlnim şi la Sf. Vasile cel Mare, şi la Sf. Ioan Damaschin şi la alţii. Afirmaţii similare se conţin şi în cărţile de cult ale Ortodoxiei: „Cu cinstit sîngele Tău, Doamne, zidirea ai curăţit de sîngele ce se aducea necuraţilor diavoli şi ai curmat spurcatele jertfe, Cuvîntule al lui Dumnezeu”.
    Una din cauzele care a dus la apariţia teoriei creştino-filozofice a fost  şi neclaritatea, pentru unii, a rolului pe care l-au avut demonii în formarea cultului păgîn. Iată ce scria adeptul acestei teorii episcopul Hrisanf: „Participarea activă a demonilor în păgînism, rolul prea mare atribuit lor, generează multe confuzii care sînt în defavoarea creştinismului. Dacă acestea (misterele păgîne) erau cu adevărat ceva asemănătoare cu tainele creştine, atunci ce nou a adus însuşi creştinismul? Dar dacă este vorba doar de nişte exteriorizări, atunci de ce apologeţii îi acordă o importanţă atît de mare? Dacă duhul răutăţii era atît de precaut şi dacă a fost atît de implicat în inventarea cultului păgîn, care sînt dimensiunile acestei participări şi unde sînt criteriile adevărului? Şi atunci ce reprezintă însuşi omul şi dezvoltarea lui?”
    Din Sf. Scriptură totuşi se poate afla măsura participării demonilor în formarea cultului păgîn după felul cum acţionează asupra oamenilor: ispitire (Lc 4,2; Mc 4,15; 1 Co 7,5; 2 Co 2,11), inspirarea gîndurilor şi dorinţelor rele (In 8,44; 13,2; FA 5,3), dureri fizice şi boli (Iov 1, 6-22; 2, 1-7; Lc 8, 26-29; 13, 1016; FA 10,38; 2 Co 12,7), arătarea în chip văzut (2 Co 11,14). Anume aceste influenţe şi sînt elementul demonic în formarea cultului păgîn, iar restul este omenesc. Demonii, desigur, utilizau aceste forme de influenţă şi în vechime. Atît doar că după venirea Fiului lui Dumnezeu în trup oamenii se tem mai puţin de demoni, iar aceştia au început să aplice procedee mai mult indirecte, ascunse, şi anume: ispite, insuflarea gîndurilor şi a dorinţelor rele. Pe cînd în vechime, conform datelor arheologice şi de alt gen, ei făceau aceasta în mod deschis, făcîndu-şi apariţia în chip văzut sau provocînd dureri fizice şi boli. Sub presiunea acestor arătări deschise au luat naştere cele trei forme ale păgînismului: cultul spiritelor, cultul morţilor (strămoşilor) şi cultul zeilor. Căci numai relevaţii supranaturale şi constante, iar nu ocazionale, ale lui Dumnezeu sau ale diavolului puteau să ducă la apariţia religiei. 

Extras din: Arhimandritul Ermoghen (Adam), duhovnic şi profesor de Liturgică la Academia Teologică din Chişinău / CREŞTINISMUL ŞI RELIGIILE   PĂGÎNE   
Ediţia a II-a / Mănăstirea Noul-Neamţ 2006 
Se tipăreşte cu binecuvîntarea  Înalt Prea Sfinţitului Vladimir Mitropolit al Chişinăului şi al Întregii Moldove
Taguri: Cine, demonii?, sunt
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0