13 Decembrie 17

Cele trei direcţii ale slujirii arhiereşti a lui Hristos

  • 26 Noiembrie 17
  • Invatatura de Credinta
  • 0
    Dacă în slujirea de ÎnvăţătorProoroc Iisus Hristos e îndreptat în mod direct spre noi, dar implică în ea voinţa de a ne lega de Tatăl întrucât prin împlinirea acestei învăţături noi împlinim voia Tatălui, deci cuprinde în ea şi o direcţie îndreptată spre Dumnezeu, slujirea de Arhiereu prin care Se aduce ca jertfă pe Sine Însuşi e îndreptată în mod direct spre Tatăl. Totuşi implică în ea şi o direcţie îndreptată spre oameni, întrucât vrea să încadreze şi pe oameni în ea, deci cuprinde în ea şi o direcţie îndreptată spre aceştia. Iar întrucât în acest scop Hristos aduce ca jertfă firea umană asumată de El, slujirea aceasta are şi o direcţie şi un efect îndreptat spre aceasta. Aceste trei direcţii sunt atât de implicate una în cealaltă, încât e cu neputinţă să fie separate; ba chiar nici măcar nu se poate cugeta una fără alta. În Sfânta Scriptură şi în gândirea Sfinţilor Părinţi sunt afirmate toate aceste trei direcţii, în slujirea arhierească a lui Hristos. În Epistola către Evrei se spune: „Într-adevăr, orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfă pentru păcate” (Evr. 5, 1).
    Orice înlăturare a vreuneia din aceste direcţii în slujirea Lui arhierească, sărăceşte înţelesul şi eficacitatea lucrării mântuitoare a lui Hristos. Teologia apuseană - catolică şi protestantă - eliminând efectul slujirii arhiereşti a lui Hristos asupra firii omeneşti a Lui şi socotind-o numai ca o lucrare de satisfacere a onoarei lui Dumnezeu în numele oamenilor care L-au jignit cu păcatul lor, sau numai ca o ispăşire a vinei lor, a eliminat toată preocuparea de restabilire a firii omeneşti prin jertfă, întâi în Hristos şi prin aceasta şi în cei ce cred în El, adică tot efortul ascetic, sfinţitor şi îndumnezeitor al jertfei şi în general al mântuirii, reducând-o pe aceasta la o simplă operaţie juridică, exterioară firii omeneşti.
    Sfinţii Părinţi au accentuat atât de mult efectul jertfei îndreptat spre restaurarea, sfinţirea şi îndumnezeirea firii omeneşti în Hristos şi prin ea în toţi cei ce cred în El, încât uneori câte un teolog ortodox s-a simţit ispitit să vadă în jertfă mai puţin o slujire îndreptată spre Dumnezeu, spre slăvirea Lui, accentuând mai mult pe cea îndreptată spre restaurarea firii omeneşti în Hristos şi, prin ea, în ceilalţi oameni. Aceasta s-a făcut din opoziţie faţă de teologia catolică, care afirma că păcatul n-a slăbit şi n-a strâmbat firea omenească, ci L-a jignit numai pe Dumnezeu, deci jertfa nu are ce să îndrepteze în firea noastră, ci doar să înlăture supărarea lui Dumnezeu cel jignit, ca firea să fie iarăşi admisă în relaţie cu El şi împodobită cu etajul darurilor supranaturale; sau, din opoziţie faţă de teologia protestantă, care recunoaşte că prin păcat nu numai că Dumnezeu a fost jignit, ci şi firea noastră e alterată atât de total încât nu mai poate fi vindecată, ci ajunge să se obţină, prin ispăşirea vinei în faţa Lui, promisiunea restaurării ei în viaţa viitoare. Din opoziţie faţă de aceste teorii s-a afirmat din partea câte unui teolog ortodox că nu se poate admite că Dumnezeu are vreo supărare pe om din pricina păcatului şi că deci pretinde vreo jertfă pentru iertarea lui; de aceea jertfa nu ar avea alt rost decât să refacă firea omenească în Hristos şi să câştige dragostea oamenilor pentru El şi pentru Dumnezeu; chiar aceasta constituie o refacere a firii lor, din pricina îmbolnăvirii ei în urma separării de Dumnezeu şi a duşmăniei faţă de El.
    Din tendinţa de a înţelege starea de păcat a omului aproape numai ca o duşmănie faţă de Dumnezeu, nu şi ca o supărare a lui Dumnezeu faţă de acesta, unii teologi bazându-se pe texte din Epistolele: II Cor. 5, 18 şi Rom. 5, 1, deduc că Sfântul Apostol Pavel „nicăieri nu spune că Dumnezeu Se împacă cu omul, ci totdeauna că Dumnezeu împacă pe om cu Sine”. Dar împotriva acestei concluzii s-a invocat textul din Epistola către Romani 10, 3, unde se spune că omul se luptă să-şi întărească „dreptatea lui”, iar acesta e un lucru de care Se scârbeşte Dumnezeu. „Căci toată dreptatea omului este mai murdară decât orice ură, potrivit Scripturii (Is. 64, 6), care o numeşte răutate.”131 Nicolae Cabasila mai zice: „Hristos S-a făcut dreptate de la Dumnezeu şi răscumpărare; şi desfiinţează duşmănia în trupul Său şi împacă pe Dumnezeu cu noi.”132 Totuşi, pe drept cuvânt, un teolog grec zice: „Dar Dumnezeu nu urăşte pe copilul Lui nici când acesta se află în stare de păcat, ci e scârbit numai de starea de păcat a omului, în care se îmbracă şi se urâţeşte din pricina aceasta.”133 Din starea aceasta de duşmănie, neplăcută lui Dumnezeu, omul nu poate ieşi decât prin jertfă: o jertfă pe care n-o poate aduce el, ci numai Hristos.
    Deci înţelegerea cea mai cuprinzătoare a jertfei lui Hristos este aceea care vede atât direcţia ei îndreptată spre Dumnezeu, cât şi direcţia ei îndreptată spre firea omenească asumată de Hristos şi, prin ea, spre ceilalţi oameni. Această concepţie cuprinzătoare este proprie Sfinţilor Părinţi, fiind în acord şi cu cea a Sfintei Scripturi.
    Dar faptul că, prin jertfa adusă Tatălui, Hristos restaurează şi îndumnezeieşte şi firea omenească, dă şi direcţiei ei îndreptate spre Dumnezeu un alt sens decât acela al unei simple satisfacţii a onoarei Lui jignite. Dumnezeu nu putea iubi starea de păcat a oamenilor, care e o stare de duşmănie a acestora faţă de El. Hristos ca om, îndreptând prin jertfă starea de duşmănie a firii omeneşti faţă de Dumnezeu, câştigă chiar prin aceasta iubirea lui Dumnezeu pentru această natură. Sau viceversa: manifestând prin jertfă voinţa de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, natura omenească se reface chiar prin aceasta din starea sa bolnavă. Sunt două aspecte nedespărţite ale jertfei. Un părinte se bucură de copilul care se reîntoarce la respectul faţă de el, nu pentru că îşi vede prin aceasta onoarea restabilită, ci pentru că prin acest respect ce i-1 acordă copilul din nou, vede restabilite resorturile morale şi chiar ontologice în fiinţa copilului.  
    Într-un cuvânt, jertfa serveşte restabilirii comuniunii între Dumnezeu şi om. Comuniunea restabilită înseamnă însă atât firea omenească restabilită din egoismul ei, cât şi iubirea lui Dumnezeu manifestându-se neîmpiedicată în voinţa ei de a împodobi pe om cu darurile ei, neîmpiedicată de egoismul duşmănos al omului. Jertfa omului e necesară pentru restabilirea comuniunii, atât pentru Dumnezeu cât şi pentru omul însuşi.
    Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi văd prezente în slujirea arhierească şi în jertfa lui Hristos toate cele trei direcţii, în intercondiţionarea reciprocă ce le dă sensul amintit.
    În ce priveşte direcţia către Dumnezeu, am văzut ce spune Epistola către Evrei (5, 1, 7). Jertfa lui Hristos împlineşte jertfele din Vechiul Testament, care erau toate îndreptate spre Dumnezeu, desigur în folosul poporului: „El a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evr. 9, 12).
    Dar prin jertfa aceasta adusă lui Dumnezeu, Hristos în acelaşi timp Se desăvârşeşte ca om. Iar prin aceasta sfinţeşte, sau desăvârşeşte şi pe ceilalţi. Aceasta se întâmpla şi cu jertfele din Vechiul Testament. „Făcându-Se desăvârşit, S-a făcut tuturor pricină de mântuire veşnică” (Evr. 5, 9). „Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţia trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curaţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 13-14). „Şi întru această voinţă suntem sfinţiţi, prin jertfa trupului lui Hristos, odată pentru totdeauna... Căci printr-o singură jertfă adusă, i-a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evr. 10, 10, 14).
    Dar prin cele spuse n-am arătat decât realitatea şi necesitatea a două direcţii cuprinse în jertfa lui Hristos: cea spre Dumnezeu ca opusă înstrăinării omului de El şi cea în folosul oamenilor, pentru a-i atrage în această mişcare spre Dumnezeu. Am mai menţionat că amândouă sunt destinate să restabilească comuniunea între Dumnezeu şi oameni. Dar încă  n-am spus în ce constă conţinutul interior al jertfei ca direcţie spre Dumnezeu şi semnificaţia ei pentru umanitatea asumată de Hristos şi motivaţia ei prin legătura deosebit de intimă cu oamenii.
    Conţinutul morţii lui Hristos ca jertfă îndreptată spre Dumnezeu şi cu mare efect pentru umanitatea Sa este o totală predare a lui Hristos, ca om, Tatălui. Iar motivaţia suferinţei implicate în ea din cauza legăturii Lui cu oamenii înstrăinaţi de Dumnezeu este adânca şi totala compătimire a Lui pentru oameni. Compătimirea aceasta dusă până la moartea pentru ei, ca predare totală Tatălui, ca să-i facă şi pe ei să se predea Tatălui, este ea însăşi o forţă eficientă asupra lor, dar şi asupra umanităţii Sale. Compătimirea aceasta e o mare suferinţă pentru păcatele lor, dar totuşi singură nu-i poate elibera de păcat. Trebuie să le infuzeze şi lor pornirea de a muri şi ei egoismului lor, luând putere din moartea Lui în faţa Tatălui. Compătimirea Şi-o manifestă Iisus şi pe cruce: „Iartă-le lor că nu ştiu ce fac", Îl doare nesimţirea şi nenorocirea lor, dar aceasta Îi dă şi putere să moară pentru a-i scoate din această stare. În Ghetsimani Îi e frică de moarte, dar compătimirea pentru oameni Îi dă putere să învingă frica, deşi pe de altă parte şi ea Îi produce suferinţă. Psihologia lui Iisus a fost prea simplificată, prea dezumanizată în teologia scolastică, fiind redusă la un act de satisfacţie juridică singulară. Hristos însă rămâne permanent în stare de jertfă în sensul dublu al predării ca om Tatălui şi al compătimirii pentru oameni.
    Dar dacă noi ne mântuim întrucât ne însuşim starea de jertfă şi viaţa nouă la care a ajuns prin ea trupul lui Hristos, acest trup jertfit şi înviat capătă o importanţă centrală permanentă în mântuirea noastră, înţeleasă ca fiind curăţie de păcate şi ca ieşire din păcat, sau din duşmănia faţă de Dumnezeu, şi ca participare la viaţa dumnezeiască. Dar trupul Lui are această importanţă centrală permanentă, întrucât e trupul lui Dumnezeu-Cuvântul. Numai aşa se umple de toată viaţa dumnezeiască; numai aşa trupul Lui este inelul incandescent prin care ni se transmite tuturor focul dumnezeiesc care a înlăturat în El moartea şi din El se întinde şi în noi, pentru a ne lumina, curăţi şi îndumnezei şi pentru a topi puterea morţii din noi. Din aceasta se vede că trupul lui Hristos are această importanţă centrală permanentă, întrucât n-a fost jertfit de altcineva, adică fără voia Lui, ci prin însuşi subiectul Lui, adică din însăşi pornirea Lui, Cel care avea în Sine Dumnezeirea purtată de Ipostasul Cuvântului. Hristos este astfel nu numai Învăţătorul şi învăţătura ipostaziată prin Sine, ci şi Arhiereul şi Jertfa prin Sine. Primul lucru nu ar fi fost dacă nu ar fi fost şi al doilea; sau viceversa. Arhiereul e una cu Jertfa. Sau Jertfa e una cu Arhiereul. De aceea este Jertfa culminantă şi Arhiereul culminant. Dar tot de aceea este şi învăţătorul şi învăţătura culminantă.
    Astfel importanţa centrală permanentă a trupului lui Hristos depinde de identificarea Lui ca Arhiereu cu calitatea Sa de jertfă. De arhierie e legată deci poziţia de autojertfire. Aşa cum Cuvântul întrupat e Cuvântul în Persoană sau vorbitor aşa este El şi Jertfa în Persoană, Jertfa care Se jertfeşte, „Jertfa vie”, cum se spune într-un tropar bisericesc. Calitatea simultană de Arhiereu şi de jertfă nu sunt asociate accidental cu Persoana Sa, ci sunt expresia Persoanei Sale Înseşi ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat pentru noi. Dacă omul e făcut în general să fie jertfă vie adusă de el însuşi lui Dumnezeu, Ipostasul întrupat al Cuvântului realizează prin excelenţă această calitate, fiind jertfa supremă şi Arhiereu suprem prin excelenţă. Primind să Se facă om, Fiul lui Dumnezeu a primit să Se facă Arhiereul suprem al nostru şi jertfa supremă pentru noi, adică a primit să ofere trupul Său întru totul lui Dumnezeu şi prin aceasta să-l învie pentru a-l dărui ca un aluat al învierii nouă oamenilor prin unirea noastră cu El. El nu e Arhiereu în calitate de Dumnezeu. Căci Arhiereul slujeşte lui Dumnezeu. Dar nu e Arhiereul suprem decât pentru că e şi Dumnezeu, pentru că poate fi astfel Mijlocitorul deplin eficient între oameni şi Dumnezeu, pentru că face pe Dumnezeu pricinuitor al învierii din moartea cea acceptată ca jertfă. Iar putinţa dăruirii Sale depline ca om lui Dumnezeu e implicată în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, Care Se află din veci într-o ascultare filială faţă de Tatăl.
    Sfântul Chiril din Alexandria zice: „Trebuie să ştim că nici despre Fiul Însuşi, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, nu s-ar spune că slujeşte ca preot (iJerateuvein) şi că ar fi în starea liturgică, dacă nu s-ar înţelege că S-a făcut ca noi şi, precum a fost numit Prooroc şi Apostol pentru omenitatea Sa, aşa a fost numit şi Preot. Căci cele ale slujitorului se cuvin chipului slujitorului. Iar aceasta este golirea (chenoza). Căci Cel ce Se afla în chipul şi egalitatea Tatălui, Căruia Îi stau înainte şi Serafimii de sus, Căruia Îi liturghisesc (Îi aduc slujba sfântă) mii şi mii de îngeri, când S-a golit pe Sine se spune că S-a şi arătat liturghisitor al celor sfinte şi al Cortului adevărat. Atunci S-a şi sfinţit cu noi Cel ce-i mai presus de toată zidirea. „Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-unul sunt toţi. Pentru care pricină nu Se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zicând: „Vesti-voi numele Tatălui, fraţilor Mei” (Evr. 2, 11, 12; Ps. 21, 23). Deci Cel ce sfinţeşte ca Dumnezeu, când S-a făcut om şi S-a sălăşluit între noi şi a fost frate după omenitate cu noi, atunci se spune şi că S-a sfinţit. Deci trebuinţa de a fi Preot şi de a fi sfinţit ţine de coborârea în trup.”
    A se remarca strânsa corelaţie între lucrarea sfinţitoare a lui Dumnezeu şi lucrarea preoţească prin care se obţine lucrarea sfinţitoare a lui Dumnezeu. E corelaţia între dăruirea de sine a făpturii şi sfinţirea obţinută de la Dumnezeu. În fond calitatea de preot a omului nu-i decât ultima concluzie a calităţii lui de fiinţă responsabilă. Precum prin calitatea de fiinţă responsabilă răspunde lui Dumnezeu care îi oferă iubirea Sa, aşa prin calitatea de preot Se dăruieşte lui Dumnezeu răspunzând la aceeaşi chemare a Lui, Care voieşte ca, prin dăruirea Sa, să-L umple de darurile Sale. Dar dacă iubirea sfinţeşte pe cel care se dăruieşte, însăşi dăruirea de sine a omului împlineşte o condiţie a sfinţirii lui, sau e o premisă a ei.
    În aceasta sunt implicate două lucruri: a respinge preoţia înseamnă a respinge umilirea şi slujirea în faţa lui Dumnezeu; sfinţirea de care Se împărtăşeşte Hristos se referă la firea Lui omenească. Aceasta e purificarea de p ăcat şi umplerea de viaţă dumnezeiască ce se împărtăşeşte trupului lui Hristos de El Însuşi ca Dumnezeu, pentru ca prin mijlocirea Lui să fie sfinţiţi toţi cei ce cred. Dar această sfinţire a trupului înseamnă sau pregătirea Jertfitorului pentru a Se jertfi lui Dumnezeu, sau e un efect al actului de jertfă. Aceasta implică direcţia jertfei spre Dumnezeu şi spre Însuşi Cel ce Se jertfeşte. 

Extras din: Preot Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE / TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ vol. 2   
TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE EDIŢIA A DOUA  
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE BUCUREŞTI –1997
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 7
Vizitatori: 7
Utilizatori: 0