20 Iulie 19

Cel mai mijlociu păcătos

  • 24 Iunie 19
  • Tineri
  • 0
    Cine sunt cei mai mari păcătoşi? „Criminalii, hotii, violatorii, homosexualii, ereticii etc.” La această întrebare fiecare răspunde cu uşurintă. O caracteristică este comună însă marii majorităti a răspunsurilor: cele mai mari păcate sunt cele pe care le fac ceilalti. Betivii spun că fumatul e un mare păcat, fumătorii îi arată cu degetul pe desfrânati, aceştia îi arată cu degetul pe drogati, drogatii îi arată cu degetul pe homosexuali, homosexualii îi arată cu degetul pe oamenii violenti, aceştia îi arată cu degetul pe altii, şi tot aşa.
    E reconfortant să stai la televizor la ştiri şi să auzi că un ministru a fost prins cu mâna în sacul cu bani al ministerului, că o prostituată i-a furat banii unui politist care îi testase reflexele erotice, că un preot şi-a făcut casă parohială cu banii cu care trebuia să refacă pictura bisericii. „I-auzi, ce nenorocit!”. Sau: „Asta e de-a dreptul târfă, degeaba face pe îngeraşul”. Comentarii de acest gen se aud zilnic, în multe case. De ce?
    Pur şi simplu pentru că omul caută să îşi ascundă propriile păcate fată de sine însuşi, omul încearcă să îşi găsească justificare pentru căderile sale, şi una dintre metodele folosite este căutarea unor păcătoşi mai mari - fată de care el să se simtă curat. Omului nu îi place să se considere cel mai mare păcătos. Vrea să se considere virtuos sau, dacă nu reuşeşte să se mintă singur, să se considere măcar „cel mai mijlociu păcătos”. Trăim într-o societate în care nimeni – în afară de oamenii fătarnici – nu se consideră cel mai mare păcătos. În schimb, rolul de „cel mai bun” şi-l asumă multi, de la oamenii politici care fac acte de filantropie până la ziariştii care pozează în mari iubitori de dreptate.
    Una dintre manifestările clare ale vânătorii de păcătoşi o întâlnim în cazul homosexualilor, care sunt judecati cu asprime de betivi, sau de oameni lacomi, sau de oameni bârfitori, pur şi simplu pentru că păcatul lor este mult mai evident decât al celorlalti. (Părintele Savatie Baştovoi observă însă că, „atunci când Hristos, prin gura lui Pavel, ne spune să purtăm neputintele unii altora, nu mentionează că noi trebuie să-i sprijinim numai pe cei care în ochii noştri au păcate mai mici, ci pe toti, deci şi pe homosexuali. Şi atunci când spune «nu judeca», nu spune că avem «dezlegare» să-i judecăm pe homosexuali. Noi nu suntem nici inchizitori, nici nazişti ca să osândim homosexualii mai mult decât pe altii.”)
    În alte situatii, vânătorii se multumesc cu victime cu care au slăbiciuni asemănătoare, dar fată de care se simt mult mai curati. Mai pe şleau, o studentă care se masturbează se consideră mai curată decât una care face acest lucru împreună cu prietenul ei. „Victima” ei se consideră mai curată decât cea care practică sex oral. „Victima” acesteia – de ce, oare? – se consideră mai curată decât cea care are relatii sexuale cu prietenul ei. Aceasta din urmă se consideră mai curată decât colega ei care este amatoare de alte perversiuni. La rândul ei, colega se simte superioară fetelor care lucrează la bordel. Dar şi fetele acelea găsesc victime fată de care să se simtă mai curate.
    Dacă într-un spital ar fi adunati într-o anumită sectie bolnavii care mai au câteva zile de trăit, oare sar bucura cei care mai au şanse să supravietuiască încă o săptămână văzând cum colegii de salon mor înaintea lor? Ar fi aceasta o uşurare? Nu, ci fiecare moarte le-ar aduce aminte de propriul sfârşit, fiecare cadavru le-ar aduce aminte că şi trupurile lor vor fi lipsite de viată.
    Dacă oamenii iubitori de păcat ar întelege păcatul ca pe o boală care aduce moartea, nu ar mai căuta să îi judece sau chiar să arunce cu pietre în păcătoşii mai mari decât ei. Ar întelege că şi ei şi ceilalti se află pe acelaşi drum spre prăpastie.
    Cine e cel mai mare păcătos? Fiecare dintre noi ar trebui să îşi vadă propriile păcate, şi nu să se îngrijească de ale altora. 
    „Dar nu pot crede că sunt cel mai mare păcătos. Oricât m-aş forta, nu mă pot minti. Sunt altii care fac păcate şi mai mari.”
    Nu trebuie să ne mintim pe noi înşine. E adevărat că putini ajung la măsura la care să se considere cei mai mari păcătoşi. Şi, culmea, aceştia sunt chiar sfintii. Adică omul ajuns la sfintenie vede păcatul cu alti ochi. El întelege că un gând de mândrie îl poate pierde, în timp ce pe un păcătos un gând de pocăintă îl poate mântui. Sfintii au înteles fragilitatea fiintei umane. Dacă omul îşi pune nădejdea în sine şi în virtutile sale, cade în ghearele mândriei. Şi mândria îl jertfeşte pe altarul dracilor. Nevointele şi virtutile lui îşi pierd plata. Sfintii, chiar dacă nu au căderi mari ca ale noastre, au căderi foarte mici, de care se pocăiesc mult mai mult decât ne pocăim noi pentru păcate foarte mari. Dacă oamenii se compară întotdeauna cu alti păcătoşi, nu îşi vor da seama de gravitatea propriilor păcate.
    „Da, dar cum să fim orbi fată de păcatele altora?”
    Să ne dăm seama că Hristos nu ne cere să fim orbi. Mentalitatea aceasta a tolerantei duse la extrem este o lucrare diavolească. Nu trebuie să închidem ochii când multi în jurul nostru fură; nu trebuie să ne obişnuim să considerăm furtul normal chiar dacă ar fura toti. Tot aşa cum nu ar trebui să considerăm că homosexualitatea este normală nici dacă jumătate dintre bărbati ar fi homosexuali şi jumătate dintre femei lesbiene. Demonul tolerantei vrea să nimicească orice urmă de credintă creştină pentru că îl ard cuvintele lui Hristos, Cel ce a venit să despartă lumina de întuneric şi virtutea de păcat: Nu socotiti că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie (Matei 10, 34). El a adus sabia cu care a tăiat păcatul. Apologetii tolerantei fac alergie la învătătura dură a lui Hristos, pentru că El a fost şi este un duşman al păcatului şi al oricărei forme de libertate prin care se manifestă păcatul, care este o formă deghizată a mortii ce vrea să înghită totul.
    Dar în acelaşi timp, marele duşman al tolerării păcatului – Fiul lui Dumnezeu – este cel mai apropiat prieten al oamenilor, oricât de tare ar fi aceştia căzuti în păcat. El ne-a învătat să urâm păcatul, dar să îi iubim pe păcătoşi. El nu a venit în lume să îi pedepsească pe păcătoşi, ci a venit ca să primească răstignire pentru mântuirea lor.
    Nu trebuie însă să cădem în extrema contrară, şi să generalizăm că orice păcat pe care îl facem noi este mai mare decât păcatele celorlalti. Nu trebuie deci ca un fumător să afirme că fumatul este mai grav decât violul. Dar un fumător care crede în Dumnezeu poate întelege că îi este mai uşor să refuze o tigară decât unui criminal să ucidă. Problema tine de conştiintă: ce l-ar putea împiedica pe un criminal necredincios să comită o crimă? Poate numai politia. Conştiinta i-a fost anesteziată de mult timp de păcatele care au premers crimei. Pe când un fumător care crede în Dumnezeu ştie că trebuie să se lupte cu păcatul lui. Şi, dacă se lasă biruit de ispită, îşi poate da seama că păcatul său este mai mare decât al criminalului care a ucis fără să fie conştient de gravitatea faptei sale. Cel mai bine au înteles acest lucru sfintii, şi de aceea pocăinta lor este cutremurătoare.
    Cercetând istoria literaturii Evului Mediu, Ernest Robert Curtius constata că vechiul obicei de a semna scrisorile cu formule gen „Cutare, păcătosul” nu avea acoperire în plan duhovnicesc. Semnatarul nu se considera pe sine păcătos, era pur şi simplu o formulă standard. Câtă fătărnicie în „cutare, păcătosul”! Au fost şi sfinti care semnau astfel, numai că ei semnau aşa cu convingerea că sunt cu adevărat păcătoşi. Ar fi jalnic să abordăm cu totii un mod fariseic de a fi şi să ne prefacem smeriti numai de ochii altora. 
    Sunt atâtea modele de falsă smerenie şi de falsă pocăintă, încât multi se smintesc şi consideră că pocăinta denaturează fiinta, că omul pocăit e unul crispat, handicapat din punct de vedere intelectual sau psihic, cu cine ştie ce alte hibe. Nu este deloc aşa. Pocăinta îl ajută pe om să se cunoască mai bine. 
    Există un curent spiritual - care îşi trage seva din întelepciunea antichitătii - în care se pune mult pret pe cunoaşterea de sine. Omul trebuie să fie conştient de valoarea sa, de capacitătile sale, de harismele sale. Dar sub nici o formă omul nu trebuie să se considere păcătos. „Nu, astea sunt reminiscente creştine…”
    Numai că adevărata cunoaştere de sine trebuie să includă pocăinta. Pe cât este de firească alergia la falsele modele de pocăintă, pe atât de firească ar trebui să fie asumarea crucii pocăintei. Despre falsele modele de pocăintă nu vreau să spun decât că sunt pietre de sminteală care îndepărtează lumea de Biserică. (Sunt atâtea femei cu batic, cu fuste lungi, îmbrăcate în culori mohorâte, care cunosc pe dinafară tot Sinaxarul - sau cel putin aşa îşi imaginează -, dar cărora le merge gura la clevetit mai rău decât tatelor din piată.)
    Ce să mai lungim vorba… Să nu ne mai uităm în curtile vecinilor, ci să ne uităm în ale noastre. Dacă vom căuta întotdeauna să găsim păcătoşi mai mari decât suntem noi, ne vom afla pe un drum greşit. În iad sunt multimi de oameni, cu păcate mai mici sau mai mari. Oare contează chiar atât de mult pentru cineva care este în iad că sunt altii la chinuri mai mari? Nu atât de mult cât contează faptul că el însuşi nu se află în lumină.
    Dacă vrem să ne aflăm pe drumul cel bun, nu trebuie să judecăm păcatele după măsuri inventate de noi, ci după criteriile pe care le avem predanisite de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Traditie. În momentul în care renuntăm la falsele criterii, vom vedea prin alti ochi propria noastră viată. În momentul în care avem curajul să ne recunoaştem greşelile, avem şansa de a ne îndrepta viata. Nu se poate una fără cealaltă. Nu poti mirosi a parfum dacă trăieşti într-o groapă cu mizerie.
    Era o glumă cu un om care îi spusese nevestei că miroase urât, pentru că nu se spăla niciodată. Îşi cumpără femeia o sticlă de spumă de baie cu esentă de brad. Când vede că se apropie bărbatul cu căruta, ia sticla şi şi-o toarnă pe cap. Şi, când îl vede intrând pe uşă, îl întreabă:
    - Ia zi, cum miros?
    - Cum să miroşi, ca un rahat într-o pădure de brazi…
    Nu putem să facem asemenea acestei femei, şi să ne turnăm pe cap idei frumoase, idei curate, dacă nu vrem să ne spălăm cu săpunul pocăintei. Numai acest săpun ne poate ajuta să ajungem la curătia sufletească.
    Dacă ne vom da seama de păcatele noastre, de pe sufletul nostru se va lua un văl. Vom vedea lucrurile prin cu totul alti ochi. Ne vom da seama că mass-media încearcă să ne spele creierele, oferindune un Big Brother continuu care, deşi nu este transmis în direct decât la unele emisiuni de ştiri, are cam acelaşi impact: ne plasează într-o lume păgână, pentru care Dumnezeu este doar un element decorativ. Ne vom da seama cât de obsedant repetă lumea în care trăim refrenul iubirii patimilor. Ne vom da seama cât de uşor am repetat noi înşine acest refren. Dar nu ne va mai seduce prin vraja lui.
    Şi vom vedea că de fapt prin pocăintă nu am pierdut nimic de valoare. Dimpotrivă. Câştigăm frumuseti şi bucurii pe care mai înainte nu le cunoşteam. Şi viata noastră va începe să semene cu o poveste. Vom percepe altfel iubirea, frumosul, aproapele. Ne va fi putin greu până ce vom face primii paşi. Ne vom poticni, mai ales la început, pentru că nu este uşor să mergem în picioare după ce ani de zile am mers de-a buşilea. Dar, cu toate poticnirile, va fi frumos…

Extras din: Danion  Vasile - Tinerii şi sexualitatea - PĂCATE  NOI,  PĂCATE  VECHI / EDITURA EGUMENITA
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe