23 Mai 19

Apocalipsa contemporană

  • 04 Mai 19
  • Biserica Ortodoxa, Biserica lui Hristos
  • 0
Am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este.” (Apoc. 21, 1)
 
 
    Unul dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care oamenii apelează la diferiţi ghicitori sau iau în serios diferite profeţii catastrofale este obsesia sfârşitului lumii.
    Omenirea se confruntă cu o decădere spirituală care se accentuează din zi în zi. Se poate spune că plaga păcatului se extinde într-un proces ireversibil. Şi oamenii ajung la convingerea că Dumnezeu nu va mai putea răbda pentru multă vreme atâta desfrâu, atâta cădere.
    Chemarea de la sfârşitul Apocalipsei - „Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20), se transformă într-un disperat „Dumnezeu va veni să pedepsească!”.
    Dacă în primele secole ale Bisericii a Doua Venire era aşteptată cu încordare de către creştinii care îşi doreau să se unească pentru veşnicie cu Hristos, încetul cu încetul această aşteptare s-a transformat în panică şi tulburare.
    Pe cât este de contrar ideii pacifiste de Eră a Vărsătorului ideea unui sfârşit apocaliptic, pe atât de bine coexistă aceste idei în mentalitatea contemporană. Pentru că omul, oricât ar încerca să se păcălească cu ideea unei ere înfloritoare, vede în jurul său din ce în ce mai mult dezastru. Dacă toţi oamenii ar crede că vom intra într-o epocă de aur atunci nimeni nu ar mai cumpăra cărţi şi reviste despre Apocalipsă. Dar despre acest subiect se tipăresc şi se cumpără materiale în tiraje enorme, lucru care dovedeşte interesul din ce în ce mai ridicat al oamenilor faţă de ceea ce va veni.
    O istorie a Franţei descrie atmosfera tensionată din preajma anului 1000: „Existenţa oamenilor era sumbră, mizerabilă şi barbară. De altfel, credinţa în sfârşitul lumii, credinţă care părea justificată de ciumele, foametea, calamităţile de orice fel care bântuiau Europa, răspândea o spaimă universală. Totul era îngheţat în aşteptarea zilei fatale, toate afacerile fuseseră suspendate; nu mai era nici o speranţă de viitor. Lumea îşi regăsea o înnoită fervoare religioasă, se îngrămădea în mănăstiri, îşi dona proprietăţile Bisericii. Din toate părţile se auzea acelaşi ţipăt lugubru: «Sfârşitul lumii se apropie!»” [54; 17]. 
    În preajma anului 2000 situaţia nu a fost chiar atât de apăsătoare. Totuşi, apropierea acestui an a generat o psihoză apocaliptică care nu a trecut nici la începutul anului următor. 
    Tot felul de calcule, care de care mai precise, încearcă să stabilească când anume va veni sfârşitul. Dar nimeni nu poate să afle când va veni sfârşitul; chiar dacă sunt unele semne cum că ar fi aproape. Însă indiferent când va veni, creştinii trebuie să fie pregătiţi duhovniceşte pentru acest moment. Fără a intra în panică, fără a se lăsa pradă deznădejdii, creştinii trebuie să înţeleagă că timpul este în mâinile lui Dumnezeu. Şi că la „plinirea vremii” Hristos va veni nu pentru a i pedepsi pe cei care i au fost credincioşi, ci pentru a-i face părtaşi bucuriei veşnice.
    Să nu se creadă că falşii profeţi care vestesc sfârşitul lumii ar tulbura planul satanic de aşteptare a Noii Ere. Diavolul nu are nici un interes ca oamenii să fie fideli doar unei singure concepţii despre viitor, ci interesul lui este ca oamenii să fie cât mai îndepărtaţi de punctul de vedere al Bisericii. Orice abatere, cu cât stârneşte mai multă confuzie, cu atât îi este mai plăcută. Sau, mai exact, chiar dacă diavolul ar vrea ca toţi oamenii să aştepte venirea Noii Ere, pe cei pe care nu reuşeşte să îi amăgească prin ispita „păcii acestei lumi” încearcă să îi sperie cu profeţii apocaliptice îngrozitoare (la această rubrică intră şi binecunoscuta „psihoză a cataclismelor”: tot soiul de iniţiaţi emană „previziuni” asupra unor diferite calamităţi, mai ales cutremure, „previziuni” care îi sperie pe oamenii creduli şi le induc spaime ale căror urmări asupra psihicului se tămăduiesc greu). 
    „Profeţiile” despre sfârşitul lumii sunt cât se poate de variate, diavolul adaptânduşi mesajul în funcţie de mai multe caracteristici între care, la loc de cinste, se află şi spaţiile geografice pregătite să devină locurile de izbăvire în care se va arăta puterea „dumnezeiască”. Există în lume mai multe astfel de „profeţii” despre locurile în care sar putea întemeia Noul Ierusalim, şi nu puţini sunt cei care sunt foarte convinşi că trăiesc în spaţiul predestinat de Dumnezeu pentru o misiune spirituală de importanţă mondială. 
    Cea mai celebră dintre rătăcirile de acest gen care s-au răspândit cu mare succes în România este cea care are la bază aşa-numitele „profeţii ale lui Sundar Singh”. Ideile principale ale acestui text sunt următoarele: „România va trece prin mai multe faze de transformări spirituale, devenind în cele din urmă, graţie spiritualizării sale, un veritabil focar spiritual (...) Se va numi «Noul Canaan», iar Bucureştiul se va transforma într-un centru spiritual al acestuia (...) Bucureştiul va fi considerat «Noul Ierusalim pământesc» (...) Aşa precum a ales Mântuitorul Isus pe iubiţii Să i apostoli din Galileea, cea mai înapoiată provincie din acea vreme, însă cu cea mai dârză credinţă, pe acelaşi considerent a ales şi Ţara Românească şi poporul român, să fie altar de viaţă pilduitoare (...) Canalul Marea Neagră - Dunăre va funcţiona normal, precum şi canalul Dunăre - Bucureşti, ceea ce va permite vapoarelor de mare tonaj să meargă până la Cetatea Minunată, acestea fiind lucrări din Plan Divin care se vor realiza fulgerător” [47; 312].
    Aceste profeţii au fost primite cu deosebită receptivitate de către românii care au găsit în ele ecoul unor aspiraţii de factură mesianică. Nu puţini au fost cei care, după ce le-au citit cu mândrie, au răspândit mai departe „vestea cea bună” a faptului că Noul Ierusalim va fi în ţara noastră. Demersul lor este justificat în măsura în care dacă întradevăr viitorul ar fi rezervat Bucureştiului cinstea de a fi Noul Ierusalim, atunci ar fi fost normal ca toată suflarea românească să graviteze în jurul acestor profeţii.
    Formula introductivă a fost de mare efect: „Acum când fac cunoscute aceste profeţii, dacă aş fi român de origine, probabil că aş putea fi învinuit de părtinire naţională, iar dacă aş fi european din continuitatea latină, ar exista fără îndoială unele motive să fiu judecat într-un fel omenesc, cu patimă omenească. Însă, deoarece sunt indian luminat prin intermediul lui Isus Hristos şi ferm stabilit în credinţa creştină, pot vorbi acum cu toată uşurinţa încredinţându-vă că acum nu fac altceva decât să exprim voia lui Dumnezeu” [47; 313].
    Sundar Singh, despre care se susţine că ar fi autorul profeţiilor, este cel mai celebru caz de convertire de la hinduism la creştinism. Fără a discuta trecerea de la păgânismul hindus la creştinismul de coloratură neoprotestantă (deşi a primit botezul la anglicani, Sundar Singh sa arătat deschis faţă de toate grupările „creştine”, fiind reticent numai faţă de Biserica Catolică) şi fără a analiza originea „minunilor” la care a fost martor, sunt importante trei elemente: dacă Sundar Singh era în măsură să facă profeţii despre sfârşitul lumii, dacă profeţiile despre ţara noastră îi aparţin sau nu, şi dacă aceste profeţii - chiar dacă nu îi aparţin lui Sundar Singh - se pot împlini.
    Din punct de vedere ortodox, o persoană poate avea darul înainte-vederii numai dacă păstrează şi mărturiseşte dreapta-credinţă, şi atunci nimic din ceea ce va profeţi nu are cum să fie străin sau potrivnic Sfintei Tradiţii sau Sfintei Scripturi. Orice manifestări asemănătoare ale persoanelor care nu sunt mădulare ale Trupului lui Hristos sunt de o provenienţă îndoielnică. Deci, chiar dacă aceste texte i-ar fi aparţinut lui Sundar Singh, nu era normal ca drept-credincioşii să se aplece cu interes asupra lor.
    La a doua problemă răspunsul este cât se poate de simplu: cu siguranţă profeţiile nu îi aparţin lui Sundar Singh. O dovadă în acest sens este că deşi în text se face referire la vestea pe care o aduce poporului român - argumentând că nu are nici un motiv să îl laude de prisos, Sundar Singh nu a făcut niciodată publică o astfel de profeţie. Nici în conferinţele pe care le-a ţinut în toată lumea, nici prin scrisul său (şi interesul pe care l-a manifestat faţă de ţara noastră a fost atât de mare încât, deşi a predicat şi prin Europa, la noi nu s-a ostenit să ajungă).
    Nimic din ceea ce a scris Sundar Singh nu conţine vreo referire la viitorul mesianic al României. Cei care au alcătuit aceste profeţii le-au răspândit susţinând că Sundar Singh a vrut ca ele să fie cunoscute doar de către un cerc restrâns de iniţiaţi. Dar atunci de ce se adresează poporului român şi nu doar acelor iniţiaţi? De ce nu poate fi dovedit faptul că îi aparţin lui Sundar Singh, dacă acesta ar fi vrut să fie purtătorul „cerescului” mesaj adresat poporului nostru?
    Oricine cunoaşte „profeţiile” şi în acelaşi timp cunoaşte şi ceva despre personalitatea lui Sundar Singh îşi dă seama că acesta nu putea redacta astfel de profeţii. El susţinea atât în conferinţe cât şi prin scrisori particulare că sfârşitul lumii va fi aşa cum este prezentat de Apocalipsa Sfântului Ioan şi nu altfel. Sfânta Scriptură arată că Noul Ierusalim se va arăta cu mare slavă abia după ce „Cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut” (Apoc. 21, 1). Adică după ce despre oraşul Bucureşti se va vorbi la timpul trecut.
    Această nepotrivire fundamentală între ceea ce arată Sfânta Scriptură şi ceea ce arată aceste „profeţii” este o condiţie necesară şi suficientă pentru a dovedi falsitatea celor din urmă. Duhul Sfânt care a inspirat Sfânta Scriptură nu putea să insufle pe cineva să profeţească lucruri potrivnice acesteia. Nu încape îndoială că aceste falsuri sunt ticluite de amăgitorul diavol şi de cei care îl slujesc.
    Cei care au compus „profeţiile” au speculat faptul că falsul va fi observat destul de greu, că punând înaintea oamenilor povestea vieţii unui hindus convertit (poveste care are anumite asemănări cu literatura hagiografică), lumea va trece cu vederea autenticitatea profeţiilor. 
    Aşa a şi fost. Profeţiile au avut parte de o primire foarte călduroasă, căci au zgândărit orgolii naţionaliste, şi printr-o amăgire de coloratură mesianică au creat impresia unui rost (altul decât cel real) pentru care necazurile prin care trece poporul nostru merită să fie înfruntate.
    Oriunde au apărut sau vor mai apărea profeţii similare, în „Sfânta Rusie”, în Grecia sau în alte părţi ale lumii, astfel de profeţii trebuie combătute cu pricepere şi fără şovăială. Ele încurajează concepţia conform căreia dacă la sfârşitul lumii te vei afla în locul „sfânt”, atunci şansele ca Dumnezeu să te mântuiască sunt foarte mari, chiar dacă păcatele personale sunt nenumărate. 
    Credincioşii trebuie să ştie că atunci când va veni sfârşitul lumii nu va exista nici un loc special de izbăvire în afara Bisericii. Toţi cei care îş i pun nădejdea în Noul Ierusalim pământesc vor fi făcuţi de ruşine, şi nimic nu îi va putea feri de urgia Celui ce va veni să judece viii şi morţii.
    Sfântul Nicolae Velimirovici spunea: „Vedem şi noi multe semne care au fost prezise de către Domnul Iisus; nu suntem orbi. Asta însă nu ne dă dreptul să hotărâm ziua sfârşitului lumii, şi cu atât mai puţin să ne dorim înmulţirea răului în lume. Căci o dată cu înmulţirea răului se înmulţeşte şi numărul nedrepţilor ce îşi pierd sufletul. Iar noi, ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie să dorim ceea ce doreşte şi Tatăl nostru Ceresc, şi anume ca toţi oamenii să se mântuiască. Marea n-are decât să se clatine, şi pământul să se cutremure, şi stelele să cadă; noi trebuie să stăm netulburaţi, încredinţându-ne voii celei bune a Făcătorului şi dorind binele tuturor făpturilor omeneşti” [67; 115].
    Este clar că, în cele din urmă, sfârşitul lumii va veni. Dar creştinii nu au de ce să îl aştepte cu spaimă. Celor ce au crezut cu adevărat în Hristos sfârşitul le va fi spre împlinire, spre bucurie veşnică în dragostea lui Dumnezeu. Creştinii nu trebuie să se teamă că vine sfârşitul, nu trebuie să se molipsească de disperarea sectanţilor a căror propovăduire nu are în centru dobândirea raiului şi unirea cu Hristos, ci spectacolul apocaliptic.
    Cei care se gândesc că sfârşitul este departe, că va veni abia peste câteva sute de ani, să reflecteze asupra faptului că deşi nu vor prinde cu toţi sfârşitul lumii, totuşi de propriul sfârşit nu îi va scăpa nimeni. Şi dacă vrăjmaşul încearcă să substituie cugetarea la moarte, cugetare dătătoare de pocăinţă, cu „cugetarea” la înspăimântătoarea Apocalipsă, noi să zădărnicim planurile sale şi să cugetăm la propriul sfârşit; acesta va fi, vrem sau nu, mica noastră Apocalipsă de care nimeni nu are cum să ne scape.

Extras din: Danion Vasile - DESPRE REÎNCARNARE ŞI INVAZIA EXTRATERESTRĂ
Editura Bunavestire, Galaţi, 2003
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe