19 Martie 19

ADIO ROMANTISM, BINE-AI VENIT IUBIRE!

  • 04 Martie 19
  • Iubire
  • 0
Sursa: Facebook

    Sunt trei nivele ale iubirii: nivelul trupesc, nivelul psihologic şi nivelul duhovnicesc. Şi dacă iubirea noastră are binecuvântarea Bisericii ar trebui trăită mai întâi la nivel duhovnicesc; şi desigur, celelalte două niveluri îşi au locul lor. Când doi tineri încep o relaţie, dacă mai întâi stabilesc această relaţie la nivel duhovnicesc, în rugăciune, şi se apropie în curăţie să primească binecuvântarea Bisericii, această binecuvântare a Bisericii este ca un capital pe care ei îşi vor construi întreaga viaţă mai departe. Trebuie să înceapă prin a învăţa să se iubească unul pe altul duhovniceşte, pentru că oricum, când vor deveni bătrâni nivelul trupesc se termină, şi nu trebuie să-şi petreacă viaţa doar la nivel trupesc.

    În Anglia am văzut, nu i-am povăţuit neaparat în asta, dar mulţi dintre ei când încep să aibe o relaţie între ei mai serioasă, încep amândoi o spovedanie generală şi înaintează amândoi împreună prin rugăciune către căsătorie. Cu rugăciune şi în curăţie. Iar rezultatele, potrivit a ceea ce ştiu eu din spovedanie, sunt incredibile, sunt minunate.

    De exemplu, o fată din această categorie a venit la mine şi mi-a spus: “în timpul Tainei Cununiei în Biserică, nu mai simţeam pământul sub picioare“. Atât ea, cât şi soţul ei, au primit un asemenea har, încât nici nu puteau să-l exprime. Şi acelaşi har pe care noi preoţii îl primim şi-l trăim la hirotonie, iar călugării la tunderea în monahism, acelaşi har se dăruieşte în Taina Cununiei, şi e păcat să pierdem o asemenea comoară.

    Mai cunosc un caz în care un tată îşi aducea la biserică, în acelaşi timp, ambele fiice pentru cununie, pentru că amândouă se căsătoreau cu doi baieţi atunci, şi toată adunarea prezentă acolo era în lacrimi de bucurie – nu de durere, de bucurie – şi cred că nu erau lacrimi din motive psihologice. Eu cred că oamenii au simţit că miresele acelea erau la fel de curate ca hainele pe care le purtau atunci când au intrat în Biserică. Şi sunt multe asemenea exemple.

    În relaţiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoană. Aşa cum preoţii în timpul Sfintei Liturghii, atunci când îşi dau sărutarea păcii îşi spun: “Hristos în mijlocul nostru!“, la fel trebuie să fie şi în viaţa noastră. În legătura noastră de iubire, Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curăţeşte şi o desăvârşeşte. El este Cel ce o apără şi în marea şi veşnica Lui iubire o întăreşte şi o insuflă. Tocmai de aceea cautăm adăpost în Biserica, unde harul lui Dumnezeu în Taina Cununiei, va sfinţi legătura cuplului, aşa încât bărbatul şi femeia să se completeze unul pe altul cu darurile lor şi să împreună-lucreze la desăvârşirea lor, care se va vădi, nu numai în legătura lor de iubire din această viaţă, ci şi în Împărăţia ce va să vie. Domnul a zis: “Fără Mine nu puteţi face nimic“.

    Când izbutim să ne apropiem de Dumnezeu, atunci aflăm tămăduire vieţii noastre zdrobite. Inima se uşurează de povara trecutului şi îndrăzneşte iară să-l iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele lui. Nu ne mai este teamă să ne expunem, şi nu mai ridicăm în jurul nostru ziduri de apărare, căci nu ne mai punem nădejdea în oameni, ci în Cel ce învie şi morţii.

    Când suflă vânturile ispitelor lumii acesteia, chiar şi relaţiile ideale, care par neînchipuit de frumoase şi trainice, se destramă şi în urmă nu rămân decât ruine, care nemângaiaţi se tânguie, neînţelegând cum de s-a întâmplat aceasta.

    Însă chiar şi iubirea omenească, aşa slabă cum este ea, pastrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, traieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire, întreaga viaţă. Însă când omul o trădează, atunci iubirea aceasta omenească se năruie şi se pustieşte. Nimic nu mai rămâne din simţămintele frumoase şi puternice de mai-nainte, iar rana este atât de adâncă încât întreaga fiinţă a omului se zguduie din temelii şi se sfărâmă în bucăţi. Viaţa nu mai are sens. Şi de câte ori oamenii, deznădăjduind de viaţa lor şi încercând să scape de durere, nu caută refugiul în sinucidere?

    Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruină şi suntem cu totul zdrobiţi, atunci se deschid înaintea noastră doua căi posibile. Fie să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, ca Dumnezeu să intre în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră, fie să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti, trecând de la o tragedie şi o pustiire a sufletului la alta, nădăjduind că la un moment dat vom afla perechea ideală. Şi drama aceasta va continua până în clipa în care vom înţelege că singuri nu putem răzbi.

    Dacă în legătura noastră cu Dumnezeu vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legăturile noastre cu oamenii vor fi adumbrite de binecuvântarea dumnezeiască. Atunci când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să-I fim bine plăcuţi, şi în toate cele ce facem să-I aducem mulţumire. Însă mai întâi să stabilim o legătură autentică cu El, cultivând în noi smerenia vameşului şi pocainţa nestrămutată a fiului risipitor. Avem nevoie de smerenie ca să putem primi har, harul care ne mângâie și ne dă putere să îndepărtăm gândurile.

    Raiul începe aici pe pământ prin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. În aceasta se cuprinde toată bogăţia vieţii veşnice, căci omul a fost zidit ca să-L mărească pe Dumnezeu, dându-i pururea slavă. Iar Domnul se bucură să întoarcă această slavă chipului Său, omului, care la rândul lui aduce şi mai multă laudă Ziditorului său. Astfel pătrundem în nesfârşita mişcare circulară a dragostei şi a slavosloviei. Creşterea în Dumnezeu este adevărata împlinire a omului, care a fost chemat la asemănarea cu Dumnezeu însuşi. (ARHIM. ZAHARIA DE LA ESSEX)
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe

Total online: 2
Vizitatori: 2
Utilizatori: 0